Povestea creștinismului e uimitoare. În 2000 de ani, o sectă a iudaismului născută într-o fundătură a Imperiului Roman, devine un curent care mătură toată lumea... 

În câteva pagini, e dificil și doar să zgârii suprafața, legat de evoluția Bisericii în timp. Totuși, ne-am dorit să vă dăm o idee de ansamblu și frânturi esențiale din lunga și colorata istorie a Bisericii din care facem parte. 

Biserica a avut o evoluție interesantă și dinamică în timp, răspunzând la dileme noi, încercând să păstreze unitatea, dar și adevărul. E o istorie a reformelor și contra-reformelor, a tradițiilor străvechi în tensiune cu lucruri noi (noul fiind uneori pas înainte, uneori erezie), o luptă a vieții spirituale autentice cu legalismul și instituționalizarea, o dispută privind legitimitatea asocierii Bisericii cu statul pentru a promova credința, o lume în care disputele teologice au fost și benefice (clarificarea esenței credinței), dar și dăunătoare, cauzând rupturi dureroase. 

Tensiunile le vedem începând devreme, la apostoli, Biserica încercând să înțeleagă cum să se raporteze la Lege și la iudaismul în care se născuse, dar și la creștinii ne-iudei care începeau să devină parte însemnată a Bisericii. Gradual, creștinismul se separă de iudaism și devine deschis pentru toată lumea, un mare pas definitoriu în istorie.
A venit apoi răspândirea creștinismului în primele secole, o perioadă și de persecuții și martiraj. Un alt mare jalon a fost tranziția creștinismului de la religie-paria la religie acceptată, apoi dominantă, în Imperiul Roman. Biserica primea putere politică, triumfând asupra păgânismului. 

Au urmat secole tulburi, când Imperiul Roman s-a prăbușit sub presiunea invaziilor popoarelor migratoare sau a otomanilor, întâi Roma, apoi Bizanțul. Biserica a rămas însă un pilon stabil în Evul Mediu, promovând știința și cultura, dar și acumulând putere politică și avere. Ca atare, a fost însă victima unui recul gradual în societate, început o dată cu epoca modernă și ridicarea rațiunii în detrimentul spiritualității, care a redus influența ei, în special în lumea occidentală.

Primul mileniu de istorie e comun tuturor creștinilor, deși au mai fost curente teologice diferite de perspectiva oficială (majoritatea tratate ca eretice de Biserică). Prima mare separare a fost Schisma din 1054, între Catolicism și Ortodoxie. În cadrul Bisericii Catolice, cinci secole mai târziu, a avut loc Reforma Protestantă, care apoi a dat și ea naștere la mai multe mișcări, ca răspuns la provocările date de Renaștere, Iluminism și Modernism. În toate ramurile creștine, au existat simultan și oameni sinceri care l-au căutat pe Dumnezeu, dar și oameni cu alte priorități care au făcut deservicii credinței, făcând adesea greu de despărțit grâul de neghină pentru noi, azi.

Nu  întâmplător, azi, creștinii văd diferit raportarea lor la istorie. Pentru un ortodox, ce se consideră moștenitor direct al dreptei credințe transmise peste veacuri prin apostoli, Constantin cel Mare, Bizanț și mai departe, nu e nevoie de schimbare, iar Tradiția Bisericii stă alături de Biblie. Pentru protestant, Scriptura e autoritatea supremă, iar un principiu al Reformei era nevoia permanentă de reformare a Bisericii, pentru a menține viața. Adesea, evanghelicii nu iau în seamă istoria Bisericii, concentrându-se mai mult pe experiența personală și doctrina denominației, încercând să se conecteze direct la Biserica Primară și la fundația apostolică, fără a trece prin 1900 de ani de istorie, deși poate fi dificil de înțeles contextul de atunci fără această continuitate. Pare a fi nevoie atât de istorie, cât și de har proaspăt.

Și totuși, cum ne-a promis Isus, vestea bună e că nu am fost lăsați singuri, ci Duhul Sfânt a intervenit în istorie. Deși creștinii au bâjbâit adesea încercând să-și găsească drumul, au existat și oameni care au primit lumină divină pentru contextele lor. Isus nu Și-a părăsit Biserica, ci a trimis oameni care să cheme Biserica înapoi la Dumnezeu, prin pocăință, rugăciune, sfințenie și separarea de lume, în toate erele istoriei. Când creștinismul părea pe moarte, osificat, instituționalizat și fără orizont, el reînvia cu un suflu nou, proaspăt, viu.

De aceea, deși prezentul poate părea descurajant, există speranță pentru Biserica din România! Istoria Bisericii ne arată că Dumnezeu chiar se lasă găsit de cei care Îl caută sincer și îi folosește pentru a aduce viață spirituală altora. Citiți și dvs, căutați mai departe! Și, dincolo de studiu, fiți cel care Îl caută sincer pe Dumnezeu, chiar și în contextul tulbure al secolului XXI. 

Sorin Pețan,
Redactor, Alfa Omega TV Magazin