Privind la felul în care merg lucrurile în creștinismul evanghelic (dar nu numai), îmi pare imposibil de evitat constatarea că funcționăm într-o paradigmă pregnant administrativă. Poate că acesta e și unul dintre motivele pentru care viața noastră, ce are un parcurs prea puțin… administrativ, se armonizează adesea dificil, cu opinteli și sforțări, cu o credință standardizată și birocratizată.

Să luăm de pildă relația dintre instituții și comunitate. Deși, teoretic și în mod tradițional, comunitățile locale (fie baptiste, fie penticostale) își revendică drept model Biserica primară, unde prioritatea cădea pe chestiuni spirituale și unde aspectul organic al adunării era foarte vizibil, în practica actuală, instituțiile care au căpătat forță și importanță sunt tot mai multe și mai puternice: comunitățile zonale, uniunile, școlile teologice, organizațiile confesionale concurente, ONG-uri etc. Acestea exclud membrii (adică biserici întregi), iau măsuri împotriva unor pastori, stabilesc criteriile de validare a pastorilor, stabilesc direcții strategice, își „fură” adepți etc...

Există o incontestabilă ierarhie de facto, chiar dacă mereu e ascunsă sub titulatura comunitară standardizată „frate”/„soră”. În ultima vreme, aceste structuri ierarhice au fost adesea contestate, puse sub semnul întrebării, privite cu neîncredere ori, în unele situații, s-au discreditat singure prin vocile unor glăsuitori reprezentativi (cel mai celebru este cazul fostului purtător de cuvânt al BOR, ca să culegem exemple din ograda altora). Totuși, ele continuă să existe și să exercite o influență și o autoritate semnificativă. Nu discut aici dacă e bine sau rău, ci doar evidențiez o discrepanță între modelul invocat și realitate.

Putem porni și de la bază spre vârf. Adunările generale ale bisericilor poartă o tot mai puternică amprentă a unor ședințe de asociație, adunări ale acționarilor sau ședințe de partid: raport de activitate, raport de gestiune, alegeri democratice de membri, evaluări de candidaturi, presiuni, manipulări, grupuri de interese etc. Pastorii sunt evaluați după criterii preponderent cantitative sau de imagine: spirit managerial, capacitatea de a spori numeric o comunitate, elocința, gradele universitare, deschiderea sau închiderea teologică (fără să fie vorba, efectiv, de o evaluare a ortodoxiei dogmatice într-un sens tare).

Toate aceste preocupări ale fiecărei comunități (care sunt legitime în contextul lor) au totuși destul de puțin în comun cu modelul invocat: cel al Bisericii primare. Care Biserică nu pare să fi avut adunări generale pentru proiecte de buget, nu alegeau comitete în mod „democratic”, nu își alegeau pastorii cu 3/4 din voturile valabil exprimate, nu cereau spirit antreprenorial sau proiect managerial pe următorii 5-10 ani, nu voiau clădiri noi și încăpătoare ș.a.m.d.

În câteva rânduri, Pavel își pune pe masă apostolicitatea și nu își legitimează statutul prin mai nimic din ceea ce am fi tentați să căutăm azi printre calitățile unui lider bisericesc: ca recomandări, Pavel invocă suferințele sale asemănătoare cu ale lui Cristos, conduita sa în mijlocul comunității, concordanța învățăturii sale cu tradiția apostolică și cu învățătura lui Isus. Alte vremuri, alte mode. Tot ce se poate.

În al treilea rând, merită observat și că modelele de leadership bisericesc au început să fie importate din zona de business și organizații seculare de succes. În sine, nu cred că este o mare problemă (depinde mult cum sunt adaptate), însă această tendință semnalează o direcție, o preferință, o legătură intrinsecă, ce se formează sau există deja – între biserică și mediul social secular – și care se bazează pe anumite compatibilități paradigmatice subînțelese, implicite.

Poate că una dintre asemănările nedorite cu Biserica primară este o anumită predilecție pentru vedete. Și acum, ca și atunci, se caută celebritățile religioase, vorbitorii cu priză la public. Dincolo de partea legitimă și de elementul de „divertisment” inofensiv (e bine să mai auzi și voci nefamiliare sau oameni cu un talent mai special), această vânătoare de vorbitori notorii sugerează că există o criză la nivel de comunități locale. Adică, în adunările locale lipsesc unele daruri spirituale necesare pentru buna funcționare a bisericii sau există o deformare în așteptările comunității.

Ierarhizarea inevitabilă și vedetismul au introdus o nouă barieră între membrii bisericii, fiindcă există acum clase/caste distincte, între care nu e chiar simplu de trecut. Programul încărcat și cercurile în care se învârt îi fac pe cei din vârf (probabil că în ciuda celor mai bune intenții) tot mai inaccesibili și tot mai desprinși de contactul direct cu enoriașul și viața lui - fără ca acest fapt să constituie neapărat o vină. Iar contextul care face această ruptură posibilă întreține și alt tip de neajunsuri. Enoriașii se confruntă cu diverse probleme de viață la care li se pare (sau poate că nu e doar impresia lor) că vorbitorii-vedetă le-ar putea sugera un răspuns. Dar cum să ajungi până acolo? Și atunci se acumulează frustrări: că omul providențial e inaccesibil, că problema nu se rezolvă, că în comunitatea locală nu există cineva la care să se poată apela. Nici nu contează, la urma urmei, de partea cui e vina, nici s-o căutăm, ci e suficient să observăm că există și aici semnele unei tulburări funcționale.

În general, modelul administrativ generează și încurajează relații instituționale. Iar când în Biserică, reflexul administrativ devine mult prea prezent, apar disfuncții în zona relațional-spirituală: criză de încredere, înstrăinare, însingurare, victime ale birocrației (sau ale câte unui birocrat răzbunător, arogant, incompetent, delăsător), soluții administrative la probleme sufletești, obsesii statistice, evaluări cantitative, culpabilizarea prestatorilor de servicii (fie că sunt cei din față, fie că sunt cei din bănci). 

În sine, toate obligațiile birocratice sunt necesare funcționării instituționale și nu sunt pe fond nocive. Dar pot oricând deveni nocive dacă nu sunt păstrate într-o marjă de însemnătate suficient de discretă, chiar obscură, și ajung să fie supraevaluate.

În esență, partea organică a unei comunități, relațiile firești, interacțiunile oneste ajung să fie bruiate de obligațiile administrative și suferă. Oamenii nu mai pot fi apreciați pentru ceea ce sunt, ci doar pentru ce pot face pentru „bunul mers” al organizației, pentru „serviciile” lor. Pe neobservate, accentul se mută de la comuniunea credincioșilor, ca persoane unice, pe serviciile, programul și nevoile tot mai vag formulate ale unei comunități generice.

Odată ce comunitatea devine o entitate preponderent administrativă, încep să conteze tot mai mult chestiunile managerial-organizatorice, iar problemele de viață ale credincioșilor ies tot mai greu la lumină, fiindcă sunt condiționate de diverse protocoale care trebuie respectate. Se obține exact efectul invers celui dorit: se ucide spontaneitatea și participarea voluntară, entuziastă.

Dacă bisericile evanghelice sunt într-o criză (și se pare că sunt), probabil că această componentă administrativă reflectă și cauzează, în proporții nu simplu de stabilit, un filon al acestei crize. Căci, la urma urmei, puse în oglindă, bisericile de acum și mult-idealizatul model al Bisericii primare adesea se aseamănă mai tare prin defectele lor și mai puțin prin calități.

MOARTEA CREȘTINISMULUI ȘI VIITORUL SĂU

„De multe ori [creștinismul] a murit și s-a ridicat din morți fiindcă avea un Dumnezeu care cunoștea drumul afară din mormânt.” (G.K. Chesterton)

E foarte răspândită opinia că civilizația iudeo-creștină e asaltată din toate părțile și că se dorește lichidarea moștenirii creștine, indiferent ce ar înseamna asta, a Occidentului. Sunt destui detractori care deja cântă sumbru prohodul credinței creștine, unii jelind în avans, iar alții jubilând în așteptarea unei lumi (mult) mai bune.

Și totuși, dacă creștinismul chiar trebuie să moară? Dacă exact acesta este gestul necesar? Tocmai pentru a se putea lepăda de tot felul de… aderențe. Fiindcă, „dacă grăuntele… nu moare”, nu poate rodi. În creștinismul real, viu, autentic, victorios, moartea este mereu însoțită de promisiunea învierii. Dacă șansa creștinismului stă tocmai în moartea lui? Chesterton susține că, de fapt, creștinismul a mai trecut prin această experiență de cel puțin 5 ori în istorie. Asta la nivel global. Dar câte alte morți locale, punctuale va fi parcurs? Forța creștinismului stă și în capacitatea sa de a muri, dacă Întemeietorul acestei religii are dreptate. Căci moartea nu poate înghiți decât ceea ce este al ei.

Cristos promite că „porțile locuinței morților” nu vor birui Biserica. Atunci înseamnă că această poartă nu este nicidecum spre un drum înfundat. Moartea creștinismului nu e o veste proastă, ci promisiunea unui alt viitor. Mai puțin dependent de toate aluviunile din trecut; un viitor revigorat, care poate aduce lumii perspectiva speranței.

Când se amestecă prea mult cu mediul său cultural, creștinismul se istovește, devine un instrument, se birocratizează, se osifică. Oamenii care îl propovăduiesc se agață de el ca de un colac. Dar creștinismul nu este o tehnică de supraviețuire, ci o religie a speranței, vieții și învierii.

Cristos dă vinul cel bun la urmă. La spartul petrecerii. Când lucrurile par să fi ajuns (iarăși!) la un final fără ieșire. Când toată lumea așteaptă încheierea. De ce n-ar fi și acum la fel? Criza, în creștinism, nu înseamnă niciodată disperare sau lipsă de orizont, ci întotdeauna o șansă în plus, o nouă perspectivă, ieșirea din obișnuință, posibilitatea unui salt în gol. În timpul războiului, C.S. Lewis ajuta, prin mesaje radio, sute de mii de britanici să-și înțeleagă mai bine credința. În timpul ciumei, creștinii îngrijeau bolnavii și îngropau morții.

Într-un creștinism confortabil, cultural, civilizat, cum e al nostru, e foarte greu să-ți dai seama dacă, atunci când deplângi soarta creștinismului, sub presiunea progresistă sau musulmană, realmente îți pare rău de creștinism sau încerci mai degrabă să-ți scapi pielea. De fapt, poate că nu facem decât să ne plângem de milă și să mărturisim, involuntar, că ne socotim prea valoroși ca să ne fie luat mijlocul sau mediul care ne asigură o existență tihnită. Greu de spus dacă ne îngrijorează soarta lumii decreștinate sau vrem să supraviețuim cu toate instituțiile și tabieturile noastre.

Cristos spunea că, chiar dacă pământul și cerul vor trece, cuvintele Sale vor dăinui. Iar El, ca Dumnezeu întrupat, este expertul în acest traseu radical: al morții care învinge moartea. Dacă Biserica are ceva dumnezeiesc în ea, atunci n-are cum să moară, chiar atunci când (pare că) moare. Cu siguranță că trecerea ei prin moarte nu are cum fi decât dureroasă. Căci s-ar putea să o despartă de atâtea lucruri de care și-a lipit inima și pe care adesea le consideră și le proclamă esențiale. Adversarii ar trebui să fie foarte atenți dacă creștinismul dă semne de sfârșeală. Momentul morții va fi foarte aproape de momentul revenirii cu forțe proaspete, profetice, nebănuite, surprinzătoare până și pentru adepții săi.

În creștinism, mereu lucrurile mici și nesemnificative sunt importante. Când creștinismul e prea mare și prea semnificativ, probabil că are nevoie de un exercițiu de smerenie, de o coborâre în derizoriu, de o intrare în penumbră. Lazăr e înviat când toată lumea își cam luase gândul de la el. Când începuse să se descompună. Ce se mai putea face cu un „mort de patru zile”? Speranța e nebunia de a crede imposibilul.

Nu știu ce ar presupune moartea creștinismului așa cum îl cunoaștem acum, dar sigur ar avea de-a face cu sacrificiul. Nu știu ce s-ar întâmpla cu edificiile creștine impozante, dar sigur ar avea de suferit instituțiile și beneficiile asociate lor. Când are de trecut teste grele, creștinismul revine la esență, iar creștinii sunt puși să aleagă între mize concrete, uneori radicale.

Nu sunt un apologet al nevoii de persecuție. Mai degrabă cred că moartea creștinismului ar însemna o reinventare radicală, profund inconfortabilă. Când creștinismul ajunge să semene prea mult cu ambientul său, își cam pierde strălucirea și capacitatea de a oglindi onest și dezinteresat realitatea. Când oamenii au mult de câștigat și foarte puțin de pierdut pentru că sunt creștini, există riscul să te atașezi mai mult de un statu-quo decât de adevăr. Nenumărate versete și episoade biblice țin să ne amintească de puterea ce stă în slăbiciune și micime. Toate contrastând puternic cu influența și forța de care încă se bucură creștinătatea occidentală. Și pe care se încăpățânează să o apere. 

Și dacă moartea creștinismului actual este cel mai bun lucru care se poate întâmpla Bisericii de azi? Dacă marea schimbare mult-visată se va produce nu cucerind lumea legal și politic, ci renunțând cu totul la ea? Dacă victoria are să vină după asumarea unor înfrângeri și recunoașterea unor erori?

Când Biserica are impresia că trebuie să apeleze la metodele războinice ale lui Mahomed sau la strategiile politice ale progresismului anticreștin ca să izbândească, probabil că nu face decât să-și declare frica, nesiguranța și eșecul strategiilor. După Vinerea Mare (sau Neagră, cum o numesc englezii), nimeni nu mai credea că poate urma ceva bun. Iar rămași singuri, apostolii se piteau pe unde puteau. Marile schimbări au venit când nimeni nu credea în ele. Când soarta părea pecetluită definitiv. Când oamenii renunțaseră și să mai spere. De unde se poate înțelege că atunci când pierzi totul, tot ce știai, nu e totul pierdut. Ba dimpotrivă.

Teofil Stanciu este traducător și editor-coordonator la editura Casa Cărții; blogger de ocazie; absolvent al Facultății de Litere, secție cu dublă specializare: teologie-română. Interesat de istoria Bisericii, istoria mentalităților, interacțiunea dintre cultură și religie, reflectarea transcendentului în literatură, relațiile interconfesionale, teologie publică.Vă recomandăm blogul său: drezina.wordpress.com