Lumea de azi e diferită față de acum 30 de ani. Gândim diferit. În bisericile de azi, lucrurile nu se văd cu claritate. Cel mai înfricoșător mi se pare faptul că nimeni nu realizează că suntem în ceață. Crescând în ceața creștinătății, cum putem ști cum e să vedem clar?

Ca să putem înțelege ce s-a întâmplat, trebuie să răspundem la întrebarea Ce este postmodernismul? E o întrebare dificilă. Postmodernismul e perioada de după modernism. Nu poți înțelege postmodernismul fară să înțelegi modernismul. Cultura premodernă a înțeles întotdeauna că întrebările religioase erau centrul vieții și activității sociale, la acestea trebuia să se răspundă mai întâi. Modernismul e etapa lumii asociată cu apariția științei moderne. Oamenii au crezut în progres și în ideea că rațiunea ne va da toate răspunsurile. Modernismul a ridicat rațiunea atât de mult încât credința a fost pusă pe locul doi. Însă în secolul XXI, toate raționamentele moderne au devenit învechite.

Descartes și gânditori ca Isaac Newton sau Immanuel Kant au crezut că rațiunea e suficientă pentru a ne duce la adevărul absolut. Dar spre sfârșitul secolului 19, filozofia lui Nietzsche, faimos pentru afirmația „Dumnezeu e mort” și negarea explicită a adevărului moral absolut, arăta că dacă avem o concepție de viață fără Dumnezeu, atunci nu există o fundație transcendentă pentru etică și propunea să ne formăm propriile valori și etaloane, devenind noi înșine un dumnezeu.

Acest lucru a pavat calea pentru secolul XX, unde vedem decăderea de la încrederea totală în rațiune pentru descoperirea adevărului absolut, la negarea astăzi că ar exista un adevăr absolut, din cauză că rațiunea era insuficientă pentru a ne duce acolo. Rațiunea nu garantează un consens, poți porni de la multe ipoteze diferite și poți ajunge la multe concluzii diferite, toate acestea folosindu-te de rațiune. Au ajuns să nu mai creadă că știința are toate răspunsurile obiective.

În timp ce modernul crede în adevărul absolut și universal și în suficiența rațiunii de a ni-l descoperi, postmodernul crede că rațiunea e insuficientă și că nu există adevăr absolut. Ambele părți au dreptate pe jumătate. Modernul e corect în a crede că există adevăr absolut și incorect în a crede că rațiunea e suficientă pentru a-l descoperi. Postmodernul e corect în negarea suficienței rațiunii, dar incorect în a concluziona că nu există adevăr absolut.

Dacă modernismul simboliza Turnul Babel ce țintea să-L înlocuiască pe Dumnezeu, postmodernismul e ce a urmat după Babel, când oamenii nu au mai putut comunica pentru că nu a existat o limbă sau presupoziții comune. Nu a fost o schimbare politică sau socio-economică, ci ceva mult mai profund. S-a schimbat chiar modul nostru de gândire.

Există diferite metode de a defini postmodernismul. Suspiciune față de presupunerea întregului adevăr absolut. Bănuiala că în numele adevărului absolut se încearcă controlarea oamenilor. E un fel de atitudine sceptică față de toate presupunerile unui adevăr absolut, a unei metanarațiuni sau realități obiective.

Una din problemele societății postmoderne este relativismul. Postmodernismul încearcă să elimine toate regulile. Noi creăm propriul nostru adevăr. Avem afirmații ca: „Tu ai o părere. Eu am o părere. Toată lumea are o părere. Ceea ce e adevăr pentru mine nu aș impune altora. Ceea ce e bun pentru mine, nu e bun pentru celălalt. Ce poate fi rău pentru mine, poate fi bun pentru el. Un răspuns anumit poate fi la fel de bun ca altul”. Dacă gândiți astfel, e puțin probabil să căutați adevărul. Dacă totul e relativ, de ce să ne mai deranjăm? Sigur că există bine și rău, dar, într-o anumită măsură, nu există bine sau rău, ci doar ce gândește toată lumea. Pentru astfel de lucruri s-a luptat Socrate în Grecia antică, el credea că societatea nu poate trăi mult pe baza relativismului. Trebuie să existe anumite valori comune, un anumit angajament comun legat de ce e bine și rău. Dacă oamenii cad de comun acord într-o privință, atunci acela e adevărul absolut al comunității.

Cred cu certitudine că există adevăruri absolute. Cred că trebuie să fim mai umili în încercarea de a le găsi. Pentru teologi, toate adevărurile absolute arată spre Dumnezeu. Dumnezeu este adevărul absolut. El este sursa tuturor adevărurilor, pentru că El a creat Universul, El este sursa a tot ceea ce știm că e bine. Dacă vorbim de cele 10 porunci, cred că reprezintă adevărul.

Când privesc la ce tânjesc postmodernii, cuvântul „autentic” îmi vine în minte. Oamenii sunt sătui să vadă fastul din Biserică. Când oamenii de azi caută o relație autentică, reală, între oameni, Biserica tinde să fie în dezavantaj, pentru că am fost văzuți ca ipocriți și cu vieți duble. Duminica ești într-un fel, iar în restul săptămânii în alt fel. Așa și facem. Când căutăm să ajungem la oameni, această imagine pe care o au ei despre noi e una din primele bariere.

Cum să facem ca viața din interiorul Bisericii să fie mai compatibilă cu viața din afara Bisericii? Doar în afara Bisericii pot să ajung la acei oameni, nu pot împlini aceste preocupări în interiorul structurii actuale a Bisericii. Am prieteni necredincioși care nu au fost în vreo biserică și probabil nu o vor face vreodată, nu vor veni la biserică pentru a căuta răspunsuri, deși au nevoie. Dar viețile lor sunt deja structurate într-un fel care nu include și Biserica. Iar felul în care ajung la ei nu e întrebând: „Veniți cu mine la biserică?” ci „Ce ar fi să stăm pe verandă și să discutăm despre ce te frământă?” Dacă suntem sinceri, e mai important să mergi la un necredincios în nevoie, decât să tragi după tine un necredincios în nevoie la circumstanțele noastre.

Recent conduceam și am trecut pe lângă semnul unei biserici care spunea: „Trezire spirituală în fiecare miercuri seara”. Lumea și necredincioșii din jur privesc acel semn și spun: „Ce se întâmplă? Oamenii aceștia sunt nebuni! Dacă chiar ar fi treziți, de ce nu există o diferență în comunitatea noastră, de ce nu e cartierul sau orașul schimbat? Apoi își spun că nu contează oricum. Biserica nu are importanță, pentru că nu produce ceea ce spune că produce.

Pentru mine e o rușine că vecinii mă văd mereu cum conduc spre biserică, deși nici măcar nu le știu numele și îi ignor. E incredibil – nici nu ne cunoaștem vecinii, dar ni se poruncește să-i iubim ca pe noi înșine. Un fel în care ne putem arăta dragostea față de aproape este prin a-i sluji. Ne concentrăm atenția pe creșterea noastră spirituală, dar ar trebui să ne axăm pe iubirea aproapelui ca pe noi înșine, deoarece dacă Hristos ar fi aici, El ar ajuta, ar sluji pe oameni. Și știi ce crește în acest proces? Crești tu.

Ne e întipărită ideea de a nu face ceva doar pentru o singură persoană, ci să facem la scară largă. Să faci o diferență în viața cuiva nu e suficient. Dar Evanghelia lui Hristos nu era una globală, El nu a venit și a transmis ceva la lumea întreagă. Dacă renunțăm la mentalitatea „la scară mare”, și facem mai puțin, însă mai bine? Nu e vorba de a duce cât mai mult din Evanghelie la cât mai mulți oameni cu putință, ci despre a schimba viețile fiecăror persoane în parte, prin a le sluji acolo unde se află acum aceste persoane. Nu să cauți să transmiți live pe calea undelor, ci să ai, într-adevăr, un impact asupra unei singure persoane. Acolo începe schimbarea.

În călătoria mea, am ajuns în China. Chinezii trăiesc credința, iar Biserica e în continuă creștere. Ei nu au slujbe tradiționale de închinare, nu au clădiri bisericești, nici imnuri sau locuri de parcare, nimic din toate aceste capcane pe care noi le avem. M-a făcut să-mi pun la îndoială rolul meu în Biserica tradițională și să mă întreb: „Mai funcționează Biserica?”

Unii spun: „Nu e nevoie să merg la biserică și să mă plictisesc. Am o credință puternică, însă nu am nevoie de structura bisericească, mulțumesc”. Pentru că structura s-a prăbușit. De la pastori nu auzim că biserica e prăbușită. Poate că noi am spune asta. Ei ar spune: „Pocăința în serviciile noastre nu mai e aceeași.” Sau „Se pare că nu mai acționăm la fel de eficient.” „Nu suntem prea conectați la comunitate.” Ei nu văd că acestea sunt simptomele unei biserici prăbușite.

Un lucru care ne arată că lucrurile s-au schimbat e acela că practicile din trecut care au avut efect, azi nu mai au efect. În trecut am făcut ceva și a funcționat, dar azi nu mai funcționează. Modul fundamental de gândire al oamenilor s-a schimbat. În trecut era posibil ca oamenii care căutau adevărul să meargă la biserică, spunând: „Viața mea e lipsită de sens. Am nevoie de adevăr.” Biserica spunea: „Nu avem multe de oferit, dar Îl avem pe Dumnezeu, care spune: „Veniți la Mine și Eu voi avea grijă de voi și să vă voi da viață veșnică.” Persoana spunea: „Există adevăr” și era atinsă de Duhul Sfânt. Oamenii erau chemați la altar și se duceau în față. Azi, însă, Biserica îi cheamă, dar nu mai vine nimeni. Nu e vorba că oamenii nu mai răspund chemării la altar, ci oamenii care veneau la biserică pentru a căuta adevărul nu mai vin azi. Pentru că ei cred că adevărul s-a schimbat.

Se spune că fiecare, indiferent în ceea ce crede, se închină la ceva anume. Dacă nu e vorba de Dumnezeu, atunci e vorba de alți dumnezei - banii, mașinile, puterea, faima, sexul. Propria persoană! Poate chiar biserica? Sau pastori, amvoane și Biblia. Sau „peștele” lui Isus. Când privim la ce se întâmplă, pare că Biserica e parte din problemă!

Cea mai mare acuzație asupra Bisericii e aceea că nu punem Evanghelia în practică. O predicăm, facem tot felul de lucruri, cântăm despre Evanghelie, dar nu o trăim. Mergând automat la biserică în fiecare duminică și făcând aceleași lucruri mereu, nu vom observa ce se întâmplă și nu vom schimba nimic.

Când am plecat din biserica în care am fost opt ani, am fost întrebat de ce plec. I-am spus pastorului: Am o problemă cu biserica. Nu e suficient să fac parte dintr-o biserică unde Evanghelia e predicată, ci doresc să fac parte dintr-o biserică în care Evanghelia e practicată. Cum să trăiesc în conformitate cu ceea ce cred? Ce înseamnă să-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi? Cum pot avea grijă de ceilalți? Cum să-mi trăiesc credința în mod real și semnificativ? Ceva trebuie să se întâmple. Nu pot să mai trăiesc astfel.

Bonhoeffer (martir și lider creștin german, n.red.) părăsea biserica pentru că statul, sub conducerea lui Hitler, pusese stăpânire pe Biserica din Germania. Plecând, urma să înceapă o nouă mișcare. Oamenii au spus: „Rămâi! Poți avea o influență în Biserică.” Răspunsul lui a fost: „Dacă ești într-un tren care merge spre o destinație greșită, indiferent cât alergi la capătul coridorului și strigi că mergem în direcția greșită, tot vei ajunge la destinația greșită”. E ceva complex, totuși simplu, așa cum Martin Luther și-a bătut în cuie cele 95 de teze pe ușa din Wittenberg. E vremea să facem o declarație publică și să luăm atitudine, să spunem că nu mai putem continua așa.

Mulți oameni se află în acest punct, privind la relația lor cu Dumnezeu și la cea cu Biserica instituționalizată. Nu sărim din tren pentru că vedem că Biserica face lucruri greșite, ci pentru că Biserica face lucruri care ne distrag atenția de la ce ne-a spus Hristos să facem. Nu avem nevoie de clădiri mari, de servicii extravagante și regizate de închinare, de cântece siropoase sau ca Dumnezeu ne ajute mai mult. Avem nevoie de ceea ce vorbește David în Psalmi, de inimi frânte cu care Dumnezeu să poată lucra și să facă o diferență în viața vecinului de lângă noi.

Să sari din tren e partea înfricoșătoare, dar adevărata lucrare începe când atingi pământul. De câtă revoluție e nevoie și cât de vizibil trebuie să fie totul ca să se schimbe direcția trenului? Va fi nevoie ca cineva să bată în ușă noi teze? Vor ieși oamenii în stradă? Va fi nevoie ca oamenii să moară pentru această cauză?

Cum căutăm noi, creștinii responsabili, să-L glorificăm pe Dumnezeu și să-L iubim pe El și să ne iubim vecinii? Cum producem astfel de momente de turnură, pietre de hotar, fără a ne compromite dragostea pentru Dumnezeu și aproapele, și gloria lui Dumnezeu în acest proces? Care ar putea fi acele evenimente în cadrul creștinătății care vor trasa calea pentru această „revoluție”?

„Revoluția are loc când recunoaștem că nu suntem chemați să mergem la biserică, ci să fim Biserica.” (George Barna)

Nu vrem violență sau nesupunere față de autorități, ci spunem că e timpul pentru o revoluție. Am ajuns într-un punct în care trebuie să aruncăm mare parte din înțelegerea istorică a modului cum ne-am trăit viața în calitate de credincioși și să dobândim o nouă înțelegere, conformă cu Scriptura și care trăiește cu adevărat versetul: „Să-L iubești pe Domnul din toată inima ta, din tot sufletul și cu toată puterea ta, și să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți.”

Am ajuns într-un timp în care oamenii cred că „creștinismului îi lipsește esența.” E timpul să recunoaștem că e nevoie de o schimbare, să luăm atitudine pentru ceea ce credem, așa cum a făcut Martin Luther și Reforma.

Ce înseamnă o revoluție? Să privești printr-un alt set de lentile. Să renunți la vechile obiceiuri. Să-ți trăiești credința în moduri noi. Să sari din tren. S-ar putea să nu însemne altceva decât o revoluție a gândirii.

Extras din doc. Revoluția gândirii, produs de Paladin Media Group și difuzat în premieră pe canalul Alfa Omega TV pe 21 octombrie 2017, ora 22.