Cea mai dificilă întrebare poate fi una adesată de un copil... „De ce sunt diferit?”

Personajele pe care le întâlnim în poveștile din Winnie de pluș sunt un foarte bun exemplu prin care copiii pot înțelege diferențele dintre oameni.

O întrebare pe care o aud iar și iar este aceasta: „Cum îi pot explica unui copil ce sunt nevoile speciale”?

Răspunsul depinde de context, fiindcă există diferite modalități de a răspunde, în funcție de persoana căreia îi este destinat răspunsul.

Eu de ce sunt diferit?

Răspundem la o întrebare venită din partea unui copil cu nevoi speciale: „Eu de ce sunt diferit?” Răspundem la o întrebare despre un grup de copii: „Ei de ce sunt diferiți?”

Sau încercăm să descoperim un răspuns la o întrebare adresată nouă înșine: „Cum pot include diferențele tuturor?” 

Când încercăm să ne găsim calea în labirintul acestor întrebări, un punct de plecare este să îi dăm de cap unei chestiuni mai ample: în ce constă „diferența” ?

Toată întrebările de mai sus (trebuie să recunosc că sunt foarte dure) au fost formulate într-un mod care include termenii diferit/diferență. Întrebările sunt bazate pe întrebări pe care eu – și sunt sigur că și mulți dintre voi – le-ați auzit de multe ori. Dar ce este „diferența”? „Diferit” față de ce, sau față de cine?

Cu toții suntem diferiți, asta dacă nu avem un frate/o soră geamăn/-ă, prin urmare nu există nicio persoană „normală” față de care să fim diferiți; cu toții suntem diferiți unii față de ceilalți.

Atunci unde e trasată linia care ne-a făcut să adresăm întrebările din primul paragraf? E cineva considerat a fi de cealaltă parte a liniei dacă are părul roșcat? Sau un ochi căprui și celălalt verde? Sau dacă are peste ori sub o greutate anume? Dar dacă are un semn din naștere?

Sper că am trecut de perioada în care oamenii se holbau și considerau că unele persoane erau „diferite” din pricina culorii pielii, deși încă sunt povești care ne sugerează că nu este cazul încă...

Unde se marchează linia, cine o trasează, și de ce oamenii cu nevoi speciale sau dizabilități ar trebui să se afle de partea „greșită” atât de des? De partea care nu e percepută drept „normală”?

O sugestie pe care o fac celor care încearcă să explice chestiunea aceasta copiilor este să îi adune împreună și să îi întrebe ce îi diferențiază de restul grupului; să îi încurajeze să vorbească și despre diferențe pozitive de tipul „sunt bun la fotbal”, sau „colecționez unicorni”, precum și diferențe fizice ca „sunt mai înalt/-ă”, „am pistrui”, de exemplu.

Apoi, întreabă-i dacă își amintesc vreun moment în care au avut nevoie de ajutor sau susținere suplimentare, îndemnându-i să-și amintească când au căzut dintr-un pom și și-au rupt mâna, sau când au fost triști fiindcă le-a murit animăluțul de companie, ori când nu au dus-o bine, de exemplu.

E mai ușor să îi ajutăm să folosească asemenea exemple pentru a înțelege mai bine că toți suntem diferiți, nimeni nu e „normal”; nu există așa ceva!

Toți avem câte un moment când ne trebuie susținere sau ajutor în plus, fie că avem sau nu o nevoie specială sau o dizabilitate. Ajutându-i pe copii să înțeleagă acest adevăr prin lumina experiențelor proprii, vor avea un punct de referință pentru a îi accepta mai ușor pe alții.

Uneori, poate fi util să se gândească la un grup de personaje populare pentru copii și să povestească despre diferențele dintre ele.

Personajele din poveștile lui A. A. Milne despre Winnie de pluș reprezintă un exemplu excelent pentru copiii mai mici, deoarece diversele personaje din Pădurea de 100 de acri au trăsături, abilități și atribute diferite.

Tigru este voinic și încrezător, în timp ce Aiurel e mai puțin vorbăreț și e mulțumit să fie pe cont propriu. Bufniță e înțeleaptă, în timp ce Roo, care e mai tânăr, are multe de învățat. Fiecare dintre ei este diferit, așa cum suntem toți, dar Pădurea de 100 de acri ar fi mult mai săracă dacă unul dintre ei ar lipsi.

Cea mai dificilă întrebare poate fi una adesată de un copil... „De ce sunt diferit?”

Putem oferi un răspuns teologic, spunându-le copiilor că Dumnezeu Însuși i-a creat așa cum sunt, și că sunt făcuți „în chip minunat” (Psalmul 139:13-14), sau că Dumnezeu i-a cunoscut și i-a ales așa cum sunt chiar înainte de se fi născut (Ieremia 1:5).

Toate sunt adevărate în totalitate și îi ajută să înțeleagă, dar poate că ceea ce vor cu adevărat să știe mai mult decât orice altceva este dacă „diferența” pe care o percep afectează sentimentele noastre față de ei... în special dacă au avut parte de respingere la școală, de exemplu, din cauza nevoilor speciale pe care le au.

Poate că întrebarea care s-a instalat în cel mai adânc și mai întunecat colț din sufletul lor rănit este: „Oare mă mai iubesc (părinții)?”

Probabil că cel mai bun răspuns non-teologic care poate fi oferit vine, într-o formă puțin adaptată, din penița scriitorului A. A. Milne, prin cuvintele adresate de Cristopher Robin lui Winnie de pluș:

„Promite-mi că o să-ți amintești întotdeauna... ești mai curajos decât crezi, mai puternic decât pari, mai deștept decât gândești, și mai iubit decât îți imaginezi”.

Poate că e cel mai bun răspuns pe care îl putem oferi unui copil care ne adresează această întrebare grea, și făcând mai mult decât să-l spunem pur și simplu, ci să-l trăim alături de ei, îi putem ajuta să înfrunte orice provocări le stau înainte.

- Cum se scrie 'iubire'?

- Nu se scrie, se simte.

Așa cum A. A. Milne a spus atât de bine...: (Purceluș): „Cum se scrie „iubire”? (Winnie de pluș): „Nu se scrie, se simte”. Cred că Isus Însuși ar adăuga un „Amin!” la asta.

Sursa: Evangelical Focus