O călătorie fascinantă prin cei 50 de ani ce au precedat fondarea statului modern Israel. Urmărește cum istoria s-a desfașurat prin ochii unora din vizionarii și părinții statului Israel, printre care Teodor Herzl, Chaim Weizmann, David Ben-Gurion și Golda Meir.

„Pe malurile râurilor Babilonului şedeam jos şi plângeam, când ne aduceam aminte de Sion. Căci acolo, biruitorii noştri ne cereau cântări, zicând: "Cântaţi-ne câteva din cântările Sionului!" Cum să cântăm noi cântările Domnului pe un pământ străin?” Psalmul 137

Acum, aşa vorbeşte Domnul "Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu. Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel. Te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta. Eu voi aduce înapoi neamul tău de la răsărit şi te voi strânge de la apus. Voi zice miazănoaptei: "Dă încoace!", şi miazăzilei: "Nu opri", ci adu-Mi fiii din ţările depărtate şi fiicele de la marginea pământului." Isaia 43

Theodor Herzl

"Evreii hotărâți își vor avea statul lor." Theodor Herzl.

În 1893, un jurnalist vienez a scris: "Când mă gândesc la viitorul fiului meu, mă întreb dacă am dreptul să-i fac fac viața la fel de grea cum a fost a mea. Iată de ce trebuie să botezăm copiii evrei când încă nu simt nimic, în favoarea sau defavoarea ei. Noi, evreii trebuie să ne afundăm în popoare."

În numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt... Nu e ceva la care te aștepți să auzi de la omul cunoscut ca fiind "Tatăl Sionismului", dar aceste cuvinte au fost scrise de Theodor Herzl, care și-a trăit viața cu scopul de a rezolva ceea ce el numea: "problema evreiască".

Herzl s-a născut în Budapesta în 1860. Pe acea vreme, orașul era cunoscut sub denumirea de "Iudapest" datorită numărului mare al populației evreiești. Ca și copil, a frecventat un liceu creștin, unde evreii erau acceptați. Când a împlinit 13 ani, părinții lui au ținut o sărbătoare de confirmare, nu o bar-mitzvah.

Theodor Herzl a fost un evreu asimilat, care provenea dintr-o familie asimilată. Nu a fost educat în cercurile evreiști. Era foarte departe de Iudaism. Mai târziu, familia lui s-a mutat la Viena, unde Herzl a obținut diploma în drept. Pasiunea lui însă era literatura. Așadar, și-a împărțit timpul, scriind scenete,lucrând ca și reporter și căutând o cale de a pune capăt anti-semitismului.

Herzl e cel care aduce toate lucrurile împreună, dar au mai existat și alții: slujitori creștini, rabini, tot felul de oameni, președinți. Există tot felul de oameni care spun: "Stați puțin! Avem această problemă!"

Odată, Herzl a propus chiar un botez în masă a bebelașilor evrei, în cea mai mare catedrală din Viena. Herzl a crezut că dacă evreii vor adopta cultura creștină, în sfârșit vor fi acceptați de societatea europeană.

Dar Theodor Herzl avea să primească o slujbă care îl va determina să se răzgândească. El avea să devină jurnalist la cel mai renumit ziar din Viena. A fost trimis la Paris pentru a scrie despre minunata experiență franceză. Herzl căruia îi plăcea viața, trăia la Paris, se simțea bine, frecventa teatrul de trei ori pe săptămână, dar dintr-o dată a văzut fața hidoasă a anti-semitismului.

Herzl a fost trimis să scrie despre renumita „afacere Dreyfus”, în care un căpitan francez de etnie evreiască era acuzat pe nedrept că spionează pentru nemți. Herzl a văzut cum Dreyfus fusese umilit în public într-o școală militară din Paris, confiscându-i-se medaliile. Mulțimile strigau pe străzi: "Moarte evreilor!" Oamenii erau mânioși, dar în loc să strige: "Jos cu Dreyfus, cu acest om!", aceștia strigau: "Jos cu evreii!"

Theodor Herzl a avut un moment revelator, și-a dat seama că singura soluție împotriva antisemitismului este formarea unui stat evreiesc. O idee extraordinară! Dar ce faci ca să se întâmple aceasta?

Aici i-a fost de folos priceperea lui de scriitor de scenarii. Herzl s-a închis în apartamentul lui și, timp de 5 zile, fără întrerupere, și-a scris ideile. Când un prieten l-a vizitat, a fost șocat de înfățișarea lui neîngrijită și de ideile lui ciudate. L-a sfătuit să meargă împreună la plimbare. În timp ce se plimbau l-a sfătuit să meagă la un doctor, înainte de a fi nevoie să fie dus la o casă de nebuni. Herzl nu l-a băgat în seamă.

În următorul an, Herzl a publicat lucrarea sa cea mai renumită, intitulată: "Statul Evreiesc". În cartea "Statul Evreiesc", Theodor Herzl visează și vorbește despre această nouă națiune ca fiind o lumină pentru umanitate. Vorbește despre ea ca fiind o democrație model.

Nu toți au fost încântați de ideile lui Herzl. Evreii religioși credeau că reîntemeierea Israelului fără Mesia e o blasfemie. Dar Herzl a lucrat asiduu pentru a-și realiza viziunea. A încercat chiar să cumpere pământul Palestinei, să creeze o situație în care el să fie prezentat sultanului Turciei și astfel să cumpere pământul Israelului de la el. Ar fi costat o groază de bani!

El a avut un vis, o idee. El spune: "Voi lua jumătate din bogățiile tuturor evreilor bogați." Bineînțeles că nici unul dintre aceștia nu i le vor da pentru că nu își doreau ca Sionismul să propășească. Dar el era convins că așa trebuie să facă.

În 1897, Herzl i-a adunat pe delegații evrei din toată lumea pentru primul Congres Sionist. Pentru această întâlnire istorică, a ales orașul Basel din Elveția. De ce Basel? Inițial, întâlnirea trebuia să fie în Munchen. Dar în Munchen existau evrei care se numeau nemți după credința lui Moise, care i-au zis: "Nu vrem aceste lepădături evreiești din toată lumea în Munchen."

În August, peste 200 de delegați din 17 țări au ajuns la Basel. Acesta a fost primul congres evreiesc de aproape 2000 de ani, iar atmosfera era incendiară. În spatele scenei, atârna un steag alb cu 2 dungi albastre și cu steaua lui David, o versiune care va fi adoptată de Statul Israel după 50 de ani.

Printre delegați era un om pe care Herzl l-a prezentat ca "Primul Sionist Creștin". Reverendul William Hechler era capelanul ambasadei britanice din Viena. Acesta era foarte interesat de intoarcerea evreilor în Israel. El i-a făcut cunoștință lui Herzl cu câteva personalități politice importante. Aceștia doi au devenit prieteni pe viață.

Când Herzl s-a urcat pe scenă, oamenii strigau de bucurie și băteau din picioare. El a început Congresul spunând: "Suntem aici pentru a pune piatra de temelie a casei care este un adăpost pentru poporul evreu." Aplauzele erau asurzitoare. Un delegat englez a descris entuziasmul mulțimii așa: "Lângă râurile Babilonului am șezut și am plâns când ne aminteam de Sion. Lângă râurile Baselului am șezut și ne-am hotărât să nu mai plângem."

Lucrul frumos la Theodor Herzl și la sionism nu e doar că oprește lucrurile negative. Mai există anti-semitism și lucruri negative, în unele părți ale Europei oamenii încă îi resping pe evrei, dar el ia ceva negativ și îl transformă în ceva pozitiv.

Câteva zile mai târziu, în jurnalul său Herzl a scris o afirmație puternică: "La Basel am pus bazele Statului Israel. Dacă aș fi spus aceasta cu voce tare azi, lumea întreagă ar fi râs. Poate în 5 ani, cu siguranță în 50 de ani, toți vor ști aceasta". Afirmația lui Herzl a fost profetică. Cincizeci de ani mai târziu, Națiunile Unite au aprobat un plan pentru partiția Palestinei într-un stat evreiesc și unul arab și, după 9 luni, s-a născut statul Israel.

După Congres, Herzl, care nu era religios a început să țină tradiții evreiești. În acea iarnă, în loc de bradul de Crăciun, familia Herzl a sărbătorit prima lor Hanuka.

În ciuda problemelor crescânde de sănătate, Herzl a călătorit prin lume, încercând să adune susținători pentru noul stat. Mai întâi a mers la Constantinopol, apoi la Ierusalim, sperând să-i ceară sultanului otoman pământ.

Apoi, în primăvara anului 1903, nevoia unui stat evreiesc a devenit mai urgentă ca niciodată, pe măsură ce atenția lumii se întrepta către un orășel din Rusia.

În duminica Paștelui, un grup de ortodocși ruși a intrat în cartierul evreiesc din Chișinău. Conduși de preotul lor, ei strigau: "Moarte evreilor!", același strigăt pe care Herzl l-a auzit pentru prima dată în Paris în cazul Dreyfus, cu 10 ani înainte. Martorii au descris masacrul sângeros care a urmat: "Soțiile și soții erau împușcați, un slujitor al sinagogii a fost ucis în timp ce proteja Tora cu trupul său, copiii erau dați cu capul de pereți și chiar bebelașii erau smulși din brațele mamelor lor care îi implorau și erau aruncați pe ferestre. La apus, străzile erau pline cu trupuri moarte".

Timp de 3 zile, mai mult de 40 de evrei au fost omorâți, 92 au fost răniți și mai mult de 700 de case au fost jefuite și distruse.

La 4 luni după aceasta, Congresul Evreiesc s-a adunat în umbra masacrului, dar acesta a fost doar începutul. Herzl avea vești bune și rele pentru mulțime. Vestea bună era că Marea Britanie dorea să-i ajute. Vestea rea era metoda prin care vroiau să-i ajute.

După masacrul de la Chișinău, Herzl s-a întâlnit de urgență cu politicienii britanici. Acesta le-a cerut pământ în Cipru sau în Peninsula Sinai, acestea fiind sub controlul britanic. Planul era să-i salveze pe evreii din Rusia și totodată aceștia să fie aproape de Palestina. Britanicii l-au refuzat, oferindu-le pământ în Africa de Est controlată de britanici, în Uganda de azi. Fără alte opțiuni, Herzl a acceptat oferta și englezii au întocmit un plan pentru o colonie pe care au numit-o " Noua Palestină". În 1903, Herzl a prezentat idea Congresului Sionist, rezultatul fiind dezastruos.

Sionismul se trage din Sion. Planul era ca în cele din urmă, Sionul să devină țara lor. Nimeni nu a renunțat la această idee. Dar pentru moment, ne vom face rost de un loc unde să ne ascundem.

Delegaților din Rusia, chiar cei pe care Herzl încerca să-i protejeze, le-a fost cel mai greu să accepte această idee. Au ieșit furioși din sală, protestând. Printre ei se afla un tânăr care urma să devină primul președinte al noului stat Israel - Chaim Weizmann.

Sioniștii din Rusia urau acea idee. S-au adunat și au pornit o revoluție împotriva lui, frângându-i inima. Acesta a suferit un șoc foarte puternic pentru că nimeni nu-l credea. Herzl a încheiat cel de-al 6-lea Congres Sionist ridicând mâna dreaptă și citând un verset din Psalmi. „Dacă te voi uita, Ierusalime, să-şi uite dreapta mea destoinicia ei!”

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-a rostit pe scena din Basel. Doar prietenii apropiați și familia știau că acesta a suferit un atac de inimă și în următorul an sănătatea lui s-a înrăutățit repede. În 3 Iulie, i-a spus prietenului său, Reverendul Hechler: "Salută Palestina pentru mine. Mi-am dat sângele pentru poporul meu." În următoare zi, a murit. La mormântarea lui în Viena au participat 6000 de oameni pentru a-l cinsti pe acela pe care ei l-au numit: "Regele Evreilor".

În 1949, noul guvern al Israelului a onorat ultima dorință a lui Herzl. Aceștia i-au adus rămășițele din Viena și l-au îngropat pe un deal cu vedere spre Ierusalim.

În timpul vieții lui Herzl i s-au atribuit tot felul de titluri de la erou, la visător, la eretic. Dar influența lui asupra poporului evreu nu poate fi negată. În ultimul deceniu al vieții sale, el le-a dat ceva ce nu avuseseră în 2000 de ani: speranța întoarcerii acasă.

A fost un om extraordinar. Are multe merite. El a avut un vis și acesta a fost un vis bun. Dar știi, e un drum lung între a visa și a împlini ceva. Aceasta cere pionieri, bărbați ai acțiunii, bărbați harnici. Herzl a fost, așa cum zice cântecul acela frumos, "vântul de sub aripile lor".

Visul lui devenea realitate înainte ca Herzl să moară. Mii de evrei se întorceau în Israel pentru a împlini ceea ce numeau ei: "Răscumpărarea pământului".

Răscumpărarea Țării Sfinte

Se vor cumpăra iarăşi ogoare pe argint, se vor scrie zapise, se vor pecetlui... în împrejurimile Ierusalimului, în cetăţile lui Iuda, în cetăţile de la munte... căci voi aduce înapoi pe prinşii lor de război”, zice Domnul. Ieremia 32:44

La al 5-lea Congres Sionist, în 1901, Theodor Herzl a pus bazele Fondului Național Evreiesc sau FNE, dedicat cumpărării de pământ în Palestina. El spunea: "Evreii nu vor fi doar donatori, ci și proprietari." Scopul Fondului Național Evreiesc era pentru a cumpăra pământ în Eretz Israel și de a transfera pământurile în mâinile evreilor. Aceasta înseamnă că FNE va fi singurul proprietar de pământuri, pentru veci.

Primul pas a fost strângerea de fonduri. FNE a organizat o campanie de strângere de fonduri internațională. Cutiile pentru donații numite "Cutiile Albastre" erau puse în școlile evreiești, sinagogi, birouri și în case. Evreii din întreaga lume erau foarte entuziasmați de ideea că evreii vor avea o proprietate care le aparține în Israel. Adesea, evreii plăteau de zece ori mai mult pentru un pământ pe care arabii îl considerau nefolositor.

"Oricât cereau, noi plăteam pentru că aveam nevoie de el. Acesta ne trasa harta Statului Israel și fiecare bucățică de pământ pe care o cumpărăm, o dezvoltăm."

Uscau mlaștinile și sfărâmau stâncile și pietrele. Mai apoi au construit sisteme de canalizare pentru scurgerea apei, făcând posibilă dezvoltarea coloniilor agricole.

Prin 1914, existau aproape 100.000 de evrei care locuiau în Palestina. Aceștia au format 50 de sate agriculturale și au lucrat 100.000 de acri de pământ. Pe măsură ce creștea populația, FNE a început să traseze o hartă pentru viitorul stat Israel.

La început, cumpărarea pământurilor să făcea în funcție de disponibilitate dar mai târziu, în 1930, era tot mai clar că va exista o separare a regiunii între Statul Evreiesc și Statul Arab și FNE s-a concentrat asupra cumpărării pământurilor de la periferiile Palestinei, pentru a lărgii granițele viitorului Stat Evreiesc. Putem spune că fără FNE, Statul Israel nu ar fi existat.

Cu 50 de ani înainte ca FNE să cumpere pământ, afaceriști evrei din Europa susțineau financiar colonii în Palestina, în secret. Una dintre acestea a fost aici, în Ierusalim.

Pe la mijlocul secolului XIX, Ierusalimul era plin de boli, sărăcie și disperare. Orașul întreg era captiv între aceste ziduri, cu peste 25.000 de oameni pe kilometru pătrat. În 1857, autorul american Herman Melville a vizitat orașul, pe care l-a descris ca: "grămadă de pietre și pământ arid" în care "emigranții evrei sunt ca niște muște care și-au făcut locuința într-un craniu."

Era un pământ pustiu. Evreii, ca și arabii, creștini sau musulmani, trăiau într-o sărăcie lucie.

Orașul vechi era plin de evrei religioși care trăiau din mila altora. Sir Moses Monteiore, un bancher britanic bogat, a fost șocat de condițiile lor de trai și s-a hotărât să-i ajute. În 1855, acesta a făcut prima achiziție de pământ evreiesc în Palestina, 25 de acri de grădini de portocali în Jaffa, unde coloniștii evrei puteau fi învățați agricultura.

După 5 ani, acesta și-a îndreptat atenția spre Ierusalim. De la guvernatorul orașului a cumpărat o bucată de pământ în afara zidurilor. Herman Melville descrie această tranzacție, spunând: "L-au jecmănit amarnic, cerând sume enorme pentru tot ce a cumpărat."

Pământul nu era dezvoltat în întregime. Exista mult pământ pustiu, dar nu se vindea evreilor. Chiar și așa, nu vindeau evreilor. Așa că, Montefiore a cumpărat pământ în afara zidurilor orașului și a început să construiască. El i-a convins pe evrei să locuiască acolo.

Acolo a format o comunitate pe care a numit-o Mishkenot Sha'ananim, care în ebraică înseamnă, "locuințe liniștite". A luat acest nume din cuvintele profetului Isaia: "Poporul meu va locui în locuinţa păcii, în case fără grijă şi în adăposturi liniştite." Aceasta a fost prima colonie evreiască din Palestina. Evreii din orașul vechi cu greu s-au mutat aici dar în fiecare seară se întorceau să doarmă în oraș, pentru că le era frică de hoții arabi.

Montefiore a donat sume enorme pentru promovarea educației printre evreii religioși și pentru a crea slujbe, pentru ca aceștia să se poată întreține singuri. De asemenea, a construit o moară pentru a dezvolta sursa de hrană.

Nu exista nici o brutărie în tot Ierusalimul. Dacă doreai pâine, trebuia să o faci acasă. Dar de unde să iei făină? Nu existau magazine care să vândă făină și nu exista nici moară ca să macine grâul. Așa că, el le-a construit o moară.

Mai există și astăzi moara lui Montefiore și satul construit de el e zona cea mai dorită din Ierusalim: "Yemin Moshe", adică "Mâna dreaptă a lui Moise".

La 20 de ani de la lucrarea lui Montefiore în Ierusalim, un al bancher european a la ajutat formarea unei comunități de agricultori evrei, de data aceasta pe malurile Mediteranei.

În 1882, 17 familii din Europa de Est au pus bazele unui sat pe coasta de vest a Palestinei. Aceștia l-au numit Rishon LeZion, adică "Primul în Sion". Numele l-au luat din versetul din Isaia: "Eu, Cel Dintâi, am zis Sionului: 'Iată-i! Ajutorul vine!'" Într-adevăr, Rishon a fost unul dintre primele orașe.

În 1883, un tânăr scriitor de acolo a scris o poezie intitulată "Hatikva" sau "Speranța". Cu 65 de ani mai târziu, aceasta a devenit imnul național al noului stat Israel. Modelul primului steag israelian a fost creat acolo în 1885, și în 1889, a fost construită prima școală evreiască din Palestina.

Dar, în timp ce cultura înflorea, agricultura era o provocare. Coloniștii se uitau către Europa pentru ajutor și l-au găsit în baronul francez Edmond de Rothschild.

Ei și-au dat seama că nu pot crește nimic pentru că pământul era nisipos, dune de nisip. Nu poți crește meri sau grâu în nisip. Dacă plantai ceva, chiar dacă prindea rădăcină, prima furtună de nisip ucidea noile plante.

În cele din urmă Rothschild a zis: "Așa nu le va merge bine." Baronul Rothschild i-a ajutat să pună pe picioare o grădină înfloritoare de citrice unde evreii și arabii lucrau umăr la umăr. Apoi, le-a dat vițe de vie din via lui din Franța, renumita vie Chateau Lafite. De asemenea, și-a trimis experții lui pentru a supraveghea Carmelul, noua vinărie.

Viței de vie îi merge extrem de bine în nisip. Așadar, au început să se ocupe cu viile și să facă vin. Lucrul uimitor a fost că vinul a fost vinul lui Rothschild din viile lui Rothschild și era un vin extrem de bun. Dintr-o dată, au avut parte de primul lor succes.

La 18 ani, după ce prima vie a prins rădăcini, vinul Carmel a câștigat medalia de aur la Târgul Internațional de la Paris.

Astăzi, Rishon LeZion este al patrulea oraș mare din Israel și vinul Carmel se vinde în peste 40 de țări. Baronul Rothschild a zis o dată despre proiect: "Fără mine Sioniștii nu puteau face nimic dar fără Sioniști lucrul meu nu ar fi existat."

La nord de Rishon LeZion, se ridca un alt oraș din nisipurile Mediteranei. Mai târziu acesta va deveni centrul israelian de invenții și primul oraș modern al Statului Evreu.

În 1960, coloniștii evrei au cumpărat 60 de bucăți de pământ pe coasta Mediteranei, la nord de orașul arab Jaffa. Trei ani mai târziu, în 1909, 66 de familii evreiești s-au adunat pe duna de nisip pentru a împărți pământul, folosind scoici, ca zaruri. Numele de familie și bucățile de pământ le-au scris pe scoici care au fost trase la sorț dintr-o cutie. Această adunare a fost nașterea oficială a orașului Tel Aviv.

Orașul și-a luat numele din titlul ebraic al cărții lui Theodor Herzl, "Pământul Vechi Nou". Locul în care coloniștii s-au adunat, mai târziu va deveni locul în care va fi constuit Muzeul Tel Aviv, unde după 50 de ani poporul evreu își va declara independența.

FNE a dat cea mai mare sumă coloniștilor care au fondat Tel Aviv-ul. După aceea, fondatorii Tel Aviv-ului au putut să cumpere pământ și să-și construiască case. FNE a fost cea mai importantă instituție care a ajutat la construirea și pregătirea națiunii pentru instituirea Statului. Un stat nu se ridică într-o zi ci are nevoie de pregătire anterioară.

Fie că pământul a fost cumpărat de patroni bogați sau din mici donații provenite din alte părți ale lumii, mulți evrei cred că posesia pământului este asigurată de un act de proprietate scris cu mii de ani în urmă.

Biblia noastră e actul nostru de proprietate pentru acest pământ. Ideea FNE a fost luată din Biblie, pământul Israelului Îi aparține lui Dumnezeu. Sionismul a fost o mișcare națională. Mișcarea națională evreiască nu poate exista fără rădăcinile puternice din Biblie.

La izbucnirea Primului Război Mondial, mișcarea națională evreiască era în floare și evenimentele din lume se schimbau foarte repede. Întreg Orientul Mijlociu era gata să se schimbe și poporul evreu era pe cale să primească ceva pentru care au așteptat aproape 2000 de ani - promisiunea unui cămin în Israel, asigurat de una dintre cele mai puternice națiuni de pe pământ.

Chaim Weizmann

Miracolele uneori se întâmplă, dar trebuie să muncești foarte mult pentru ele. Chaim Weizmann

În toiul Primului Război Mondial, Marea Britanie se confrunta cu o mare lipsă de acetonă, o substanță chimică cu care se făceau cartușele explozive de artilerie. Aprovizionările care veneau din America au fost oprite de submarinele nemțești. Fără acetonă, trupele britanice nu puteau să-și folosească tunurile, o mare problemă în toiul unui război.

Un tânăr pe nume Winston Churchill era comandantul marinei britanice și a auzit că un chimist din Manchester i-ar putea ajuta.

Mai târziu, chimistul a scris despre prima lor întâlnire. "Domnul Churchill, pe atunci, mult mai tânăr era vioi, fascinant, încântător și energic. Printre primele lui cuvinte au fost: 'Doctore, avem nevoie de 30, 000 de tone de acetonă. Poți să o faci?' Am fost atât de îngrozit de această cerere încât îmi venea să o iau la fugă."

Totuși, chimistul s-a pus pe treabă. Deja inventase un mod de a face acetonă fermentând cereale, cartofi și chiar castane. Lucra zi și noapte pentru a produce cantități uriașe. Foarte curând, englezii produceau aproape 340,650 litri pe an în fabricile de bere și în distileriile militare deținute de guevrn.

Chimistul care a salvat armata britanică era un evreu numit Chaim Weizmann, un lider sionist, care într-o zi avea să devină primul președinte al Israelului.

Weizmann s-a născut în 1874 în orașul rusesc Motol. El era unul dintre cei 15 copii ai unei famillii evreiești ortodoxe și unul dintre 9 care a făcut facultate. În Rusia, evreii nu puteau face facultate, așadar, educația superioară pentru evrei era imposibilă. Dacă vrei să rămâi evreu, dar într-o condiție mai bună, puteai să o iei într-o singură direcție: vestul. Chaim Weizmann s-a dus în Germania ca să învețe știința.

Pe lângă chimie, Weizmann era foarte interesat de Sionism. În fiecare an venea la Basel la Congresul Sionist. El era acolo în 1903 când eroul lui, Theodor Herzl a dat vestea mulțimii.

"Îmi amintesc un detaliu extrem de important al decorului de pe scenă. Întotdeauna pe perete atârna o hartă a Palestinei. Aceasta a fost înlocuită cu o hartă a Protectoratului Ugandei și am avut o presimțire."

Atunci, Theodor Herzl s-a urcat pe scenă și a prezentat oferta guvernului britanic care ne oferea mutarea evreilor în Uganda, în loc de Palestina. Weizmann a fost îngrozit și a ieșit din sală împreună cu delegația rusă.

Planul Uganda a fost un dezastru dar în el, Weizmann a văzut o rază de speranță. Pe de altă parte, el a zis: "Ceva foarte interesant s-a întâmplat aici. Cine e în spatele acestei propuneri? Pentru prima dată, o putere, una dintre cele mai mari pe acea vreme - sau cea mai importantă - Anglia se gândește serios și ne vorbește ca unui popor. Aceasta nu s-a mai întâmplat."

După aceea, Weizmann a crezut că englezii ar putea fi cea mai bună șansă a evreilor pentru un stat, așa că în 1904, el a primit o poziție la Universitatea din Manchester, unde a locuit următorii 30 de ani.

Pentru cineva ca Chaim Weizmann să meagă în Anglia în perioada crizei legate de Uganda, e ceva foarte prostesc. Dacă vrei să fi un lider sionist, atunci mergi la Paris sau Viena, Berlin sau Geneva. Dar tu te duci la Manchester? Ați auzit de Manchester? E ca și cum te-ai exila singur. Mai ales, Weizmann, care dorea să fie un lider Sionist. Asta dorea el să fie. El nu vroia să fie om de știință. El vroia să fie succesorul lui Herzl. Asta dorea să facă.

S-a întâmplat că Manchester a fost locul în care Weizmann va lega una dintre cele mai importante prietenii cu fostul Prim Ministrul al Angliei, Lord Arthur Balfour. În 1906, Lord Balfour ținea o campanie în Manchester și un prieten i l-a prezentat pe Chaim Weizmann. Aceștia au vorbit mai mult de o oră și aproape imediat conversația lor s-a îndreptat spre Uganda.

Lordul Balfour a sperat că această întâlnire îl va face pe Weizmann să se răzgândească, dar el a fost cel convins, iar poporul evreu și-a câștigat un aliat, unul dintre cei mai puternici oameni din Anglia.

În 1910, Weizmann devine cetățean britanic și rămâne așa până când devine Președintele Israelului, în 1948.

Când a izbucnit Primul Război Mondial, liderii Sioniști din Europa erau împărțiți, neștiind cui să se alăture pentru că mulți dintre ei erau nemți. Dar Weizmann i-a convins că există doar o singură alegere.

În armata germană, franceză și britanică existau lideri sioniști de seamă care se împușcau între ei. "Nu susținem nici o parte", ziceau ei. Dar Weizmann le-a zis "Nu, nu, nu! E o mare greșeală istorică! Trebuie să ținem cu cineva și aceasta va fi Anglia. Să spui așa ceva în 1915 și 1916, era o nebunie pentru că cine își putea imagina că Anglia va ocupa Orientul Mijlociu? Era război. Nimeni nu știa cum se va sfârși.

Producția de acetonă a lui Weizmann a fost extrem de valoroasă pentru britanici pe vremea războiului. David Lloyd George, Ministrul Munițiilor i-a oferit o răsplată, la care Weizman a răspuns: "Nimic pentru mine! Dar vreau să faceți ceva pentru poporul meu". Mai târziu, Lloyd George a scris în jurnalul său: "Aceea a fost începutul renumitei Declarații Balfour, scrisoarea scrisă de vechiul prieten al lui Weizmann,

Lord Balfour, acum, un sionist pasionat. "Guvernul Maiestății Sale privește cu favoare stabilirea în Palestina a unui loc pentru poporul evreu și va face tot ce poate pentru a facilita împlinirea acestui obiectiv."

"Minunea" lui Weizmann a fost faptul că l-a convins pe Arthur James Balfour că promisiunea unui cămin pentru evrei în Palestina nu are în vedere interesele sioniste, ci britanice. Restul e istorie.

Având speranța unui țări evreiești, Weizmann s-a întâlnit cu emirul Faisal, liderul Mișcării Naționale Arabe. Aceștia au semnat un pact prin care arabii se angajau să încurajeze proiectul Căminul Național Evreiesc în Palestina, iar evreii îi vor ajuta pe arabi să-și dezvolte resursele naturale. După semnarea pactului, Faisal a făcut următoarea afirmație: "Noi arabii, privim cu simpatie Mișcarea Sionistă... Le urăm evreilor un călduros "Bine ați venit acasă! Aștept nerăbdător și poporul meu împreună cu mine, privim spre un viitor în care noi vă vom ajuta pe voi și voi ne veți ajuta pe noi."

Acest sentiment a durat doar câteva luni. Pentru că englezii au refuzat să le dea arabilor independența imediat, Faisal și-a încălcat cuvântul.

Aceasta a fost un eveniment nefericit deoarece recunoașterea faptului că pământul aparține evreilor ar fi creat nu doar o relație de pace, ci întreaga regiune ar fi fost dezvoltată, prosperă, stabilă și cu siguranță multe vieți ar fi fost păstrate.

În Aprilie 1920, Weizmann a mers în San Remo unde aliații s-au întâlnit pentru a împărți pământurile pe care le-au cucerit în Primul Război Mondial. Rezoluția finală de la San Remo a inclus și Declarația Balfour din 1917.

Conferința de la San Remo a fost un punct de cotitură pentru sioniști. Ceva ce odată era un vis, acum a devenit o lege internațională. În sfârșit, evreii vor avea un Stat și englezii vor fi responsabili pentru instituirea acestuia. Mai târziu, Ministrul de Externe englez s-a referit la această rezoluție ca "Magna Carta a poporului evreu".

Acum, Palestina se afla în mâinile englezilor și anii 1920, 1930 au avut parte de o creștere fără precedent în comunitatea evreiască. O mare parte a acesteia a fost condusă de Weizmann. El a ajutat la dezvoltarea unei uzine pentru minarea fosfatului din Marea Moartă și o centrală hidroelectrică pe râul Iordan. Iar în 1921, împreună cu omul de știință, Albert Einstein, a strâns fonduri pentru un proiect care mai târziu va deveni Institutul Technion din Haifa.

Pe la sfârșitul anilor 30, umbrele războiului se lăsau peste Europa și englezii erau mult mai îngrijorați de războiul cu Hitler decât de crearea Statului Evreiesc. Aceasta nu l-a oprit pe Weizmann.

În timpul războiului acesta a luptat pentru crearea unui brigăzi evreiști, lucru care nu s-a întâmplat decât după terminarea războiului. De asemenea, a făcut presiune asupra Angliei să lase mii de evrei Europeni în Palestina, dar nici aceasta nu s-a întâmplat. După război, și-a reînoit apelurile pentru creerea unui Stat. Acum, America avea un nou președinte la Casa Albă și era slujba lui Weizmann să-l câștige de partea lui.

Harry Truman intră în Casa Albă copleșit. Iată ce spune: "M-am simțit ca și cum soarele, luna și stele au căzut peste mine." Truman trebuia să se ocupe de interesele națiunii sale. E o slujbă foarte complicată. Și dintr-o dată, pe lângă acestea, i se mai adaugă și dosarul Palestina. Acest dosar e de trei ori mai complicat. Pe de altă parte, liderii și sfătuitorii evrei și milioane de alte țări spun: "Acest lucru trebuie făcut: evreii trebuie să aibă țara lor în Palestina."

Dar mai există și arabii care au bani proveniți din petrol și sute de milioane de oameni care strigau: "În nici un caz! Nu vrem un Stat Evreu aici!" În 1947, englezii anunță că se retrag din Palestina și în Noiembrie, Națiunile Unite votează pentru separarea țării în două state: statul arab și statul evreiesc.

La început, președintele Truman a fost de acord cu această mișcare, dar după patru luni s-a răzgândit, fiind presat de Departamentul de Stat. Weizmann și alți lideri evrei erau panicați. Aveau nevoie de susținerea americanilor dar ușa lui Truman le-a fost trânită în față.

Lui Truman nu-i plăcea să fie împins de colo-colo. Cu cât presiunea era mai intensă, acesta renunță. Ce e de făcut? Istoria bate la ușă. Lucrurile se schimbă. Mai 15, 1948 este data în care Israelul avea să devină un stat, când englezii aveau să plece. Ce se va întâmpla? Ce e de făcut?

Weizmann și-a mărturisit teama sionistului american Dewey Stone, care mai apoi i-a spus lui Frank Goldman. Cei doi se aflau la un dineu a unei organizații evreiești în Boston. "M-am întâlnit azi cu Chaim Weizmann. El crede că îl poate convinge pe Truman să facă se răzgândească, dar nu poate intra la Casa Albă. Truman nu mai lasă pe nimeni".

"Cred că îl pot ajuta", spune Goldman. Goldman tocmai se întâlnise cu prietenul vechi și partenerul de afaceri al lui Harry Truman, Eddie Jacobson, unul dintre puținii oameni care putea să intre în Biroul Oval. Aceștia se decid să-l sune chiar atunci pe Jacobson în Missouri, dar nici unul dintre ei nu aveau monezi. Așa că au cerut de la toți de la mese până au avut suficienți bani pentru a suna.

Jacobson a luat următorul tren, a venit în est și l-a și sunat pe Truman.

Truman: "După ce a plecat, am și sunat Departamentul de Stat. Le-am spus că mă voi întâlni cu Weizmann. Să-i fi auzit cum răbufneau..."

Existau forțe puternice care îi spuneau să nu facă asta, în Departamentul de Stat și în Departamentul de Apărare. Dar Harry Truman, spre meritele lui, chiar și sub presiune enormă din ambele părți, a luat decizia pe baza convingerilor proprii.

Timpul trecea și Chaim Weizmann avea doar o singură șansă de a-l face pe Truman să se răzgândească.

Weizmann era foarte bun la conversații personale. Știa să spună ce trebuie la timpul perfect, putea să-ți spună ce voiai să auzi. Weizmann l-a privit pe Truman în ochi și i-a zis: "Din punct de vedere istoric, nimeni nu-și va mai aminti de tine dacă îi respingi pe sioniști sau statul evreilor. Dacă îl susții, oamenii își vor aminti de tine". Acesta era Chaim Weizmann.

David Ben-Gurion

În Israel, pentru a fi un realist, trebuie să crezi în miracole. David Ben-Gurion

Chaim Weizmann și-a petrecut mai mult de 4 decenii încercând să obțină suport internațional pentru Statul Evreu. În același timp, în Palestina mai exista un om care construia acel stat din temelii. Pentru prietenii și colegii lui era cunoscut ca și "Bătrânul". Restul lumii îl cunoaște ca și fondatorul și tatăl Statului Israel.

Născut ca și David Gruen în 1886, David Ben-Gurion e unul dintre 11 copii. Când avea doar 3 ani, bunicul lui l-a învățat ebraica. Îi citea povestiri din Biblie, cartea care va forma convingerile de-a lungul vieții sale. Pentru el, Biblia este esența vieții noastre. Este istoria poporului evreu.

Îi plăceau cărțile profeților. Îi plăceau profeții Bibliei. Îi plăcea limba Bibliei. Pentru el, Biblia era esența poporului evreu. El nu doar a cunoscut Biblia din școarță în scoarță ci a și trăit-o. De multe ori când l-am văzut vorbind cu oamenii, cu rabinii, el cunoștea Biblia mai bine decât ei. Era fascinant!

De-a lungul vieții, Ben-Gurion a învățat câteva limbi. Dar pentru el exista o singură limbă și un singur pământ pentru poporul evreu: Ebraica, limba Bibliei.

De tânăr și-a format propriul grup sionist numit "Societatea Ezra", numit după un scrib israelit care i-a adus pe evrei înapoi în Ierusalim din captivitatea Babiloniană. Scopul lor era să promoveze studiul limbii ebraice. Acesta era visul lui - să-i învețe pe cât mai mulți oameni, mai ales pe tineri. - "Să învățăm ebraica. Aceasta e limba noastră!"

Grupul mai promova și ideea Aliyah, întoarcerea în Palestina pentru constuirea țării evreilor. Aceasta idee nu a fost bine văzută de evreii ortodocși. Ei gândeau ceva de genul: "Dumnezeu a luat. El va da înapoi." Cel Preaînalt este responsabil pentru distrugerea Israelului în urmă cu 2, 000 de ani. Așa că, Cel Atotputernic ne va da Statul Israel. Nimeni altcineva.

În 1903, liderul sionist Theodor Herzl a propus crearea unui stat evreu în Uganda, ca răspuns la masacrul din Rusia. Urmașii lui Herzl din lumea întreagă erau înfuriați de această idee, inclusiv Ben-Gurion și prietenii lui din Societatea Ezra. Aceștia au scris o scrisoare de protest către Organizația Sionistă Mondială. "Am ajuns la concluzia că Aliyah este singurul mod de a lupta împotriva Ugandanismului."

Pentru tânărul Ben-Gurion, Aliyah era mai mult decât o idee, era o misiune. La vârsta de 19 ani, se îmbarcă pe o barcă spre Țara Sfântă. În 1906, ziua în care ajunge în Jaffa e cea mai fericită zi a vieții lui. Această fericire în curând va fi potolită de realitate.

În 1906, satele Palestinei erau dominate de arabi și formarea unui kibbutz va fi doar peste 3 ani. Singurele locuri în care puteau să se așeze emigranții evrei erau puținele colonii începute de Baronul Rothschild.

El avea o problemă cu aceste 13 colonii. Nu evreii lucrau pământul ci arabii. Pentru a fi proprietar de pământ trebuia să muncești pământul. Dacă tu lucrezi pământul, el este al tău. Dacă îl lucrează altul, este al lui. Aceasta era convingerea lui.

Și-a pus la încercare această convingere. Nu prea se găsea de lucru așa că, Ben-Gurion lucra pe unde putea: căra gunoi în livezile de portocali, călca strugurii din vii, transporta buldozerele și ara pământul în Galileea. I-a fost foarte greu. Munca fizică era extrem de grea. El nu era un bărbat foarte puternic, nici prea sănătos și nici atletic, dar s-a descurcat. Avea convingeri, voință și muncea.

Când eram copil am început să învăț despre ea, să aud despre ea și mă uitam la el și ziceam: "Dumnezeul meu, dacă el poate, cum să nu putem și noi?"

"Mergeam de la o colonie la alta. Hainele îmi erau zdrențuite, trupul era pe punctul de a se prăbuși din cauza foametei. Foarte repede m-am îmbolnăvit de malarie. Un doctor mi-a zis că nu o să scap de această boală și că dacă voi rămâne în Palestina, voi muri. I-am scris tatălui meu: 'Nu mă întorc la viața veche.'"

După patru ani de muncă fizică, Ben-Gurion, s-a mutat la Ierusalim, pentru a ajuta la publicarea unui ziar. În acest timp el și prietenii lui s-au hotărât să-și schimbe numele și astfel Gruen a devenit "Ben-Gurion", adică, "Fiu de leu", în ebraică.

Este o gândire sistematică. Limba: ebraică. Munca: evreiască. Următorul lucru era nume evreiești. Dacă mă întrebați cine a fost Joseph Ben-Gurion? Joseph Ben-Gurion a fost Ministrul Apărării în Ierusalim, când Ierusalimul a căzut în mâinile romanilor. După aceea, când Statul Israel a fost construit, dacă de exemplu, numele tău era Manischewitz, el venea la tine și spunea: "De ce te cheamă Manischewitz? Nu ai o traducere evreiască a acestui nume?". Când s-a format armata israeliană, toți cei care erau promovați la o poziție mai înaltă, trebuiau să-și schimbe numele într-un nume evreiesc. Aceasta este el. Acesta este vechiul și acesta este noul. El îl crea pe cel nou.

În Ierusalim,Ben-Gurion și-a dat seama devreme că fără un lider, evreii nu aveau nici o speranță pentru un Stat.

Alon, nepotul lui Ben Gurion: Odată l-am întrebat: "Ce înseamnă asta? Te-ai trezit într-o zi și te-ai hotărât că vrei să construiești o țară? Dacă cineva de pe stradă mi-ar spune asta, i-aș spune că e nebun." El mi-a zis: "Alon, când am avut întrebări la care nimeni nu a putut să-mi răspundă, atunci am decis că eu trebuie să dau răspunsuri."

Pe acea vreme, Palestina făcea parte din Imperiul Otoman. Așadar, timp de 3 luni, Ben-Gurion a învățat limba turcă. Apoi a mers la o școală de drept în Istanbul, cu planul de a reprezenta Palestina evreiască guvernului otoman.

Dar planurile lui au fost întrerupte de îzbucnirea Primului Război Mondial. Turcii au intrat în război, alăturându-se nemților. În Palestina evreii erau acuzați că țin cu englezii. Ben-Gurion era unul dintre liderii evrei care a fost deținut și alungat din țară.

S-a dus cu vaporul la New York, unde și-a întâlnit soția, o tânără asistentă pe care o chema Paula. Aceștia au fost căsătoriți până la moartea acesteia, 50 de ani.

Ea era șeful. Paula avuse o viață extrem de vrea. Extrem de grea. Ea și-a dedicat întreaga viață lui, să se îngrijească de el. Situația economică din casa lor nu era una bună, așa că Paula, ca și mamă, obișnuia să pună bani deoparte, să cumpere mâncare doar pentru copii, dar ea nu mânca. Uneori aceasta era malnutrită, ca și mamă. Auzim aceste lucruri - că această soție, soția viitorului Prim Ministru și te întrebi: "Cum e posibil așa ceva?". Dar, așa a fost. El a știut unde este guvernul, a știut unde este armata lui, dar nu știa unde îi sunt papucii de casă. Dar ea știa. El știa că pijamaua îi va fi pe pat dar nu știa de unde o are.

Așadar, el a construit o țară și ea a construit o familie. După război, Ben-Gurion s-a întors în Palestina, care acum era sub mandatul britanic. În următoarele 3 decenii, el și-a dedicat viața pentru a se pregăti pentru stat și foarte curând a devenit liderul de necontestat al Mișcării Naționale Evreiești.

El a ajutat la formarea noului sindicat al muncii, numit "Histadrut", care funcționa ca și un guvern evreiesc pre-Stat. Sindicatul supraveghea valurile masive de emigranți, plus creerea spitalelor, școlilor, igienei și a lucrărilor publice.

Dar cu cât erau mai mulți emigranți evrei cu atât se accentuau și problemele cu arabii. În 1920, un val de revolte arabe au zguduit Palestina și englezii făceau mai nimic pentru a le opri. Așadar, liderii evrei și-au creat în ascuns propria armată pentru a-și proteja poporul. Aceasta a fost numită "Hagana" în ebraică, adică, " apărare". Acest grup parlamentar, mai târziu va forma nucleul Forțelor Israeliene de Apărare, armata Israelului.

De-a lungul timpului, violențele dintre arabi și evrei s-au intensificat și în 1936, englezii au trimis o comisie pentru a investiga așa numita "Problemă Palestiniană". Câțiva lideri arabi și evrei au fost chemați pentru a depune mărturie înaintea Comisiei Peel, Ben-Gurion fiind unul dintre ei.

"Domnule, Ben-Gurion, pot să te întreb ceva? Unde te-ai născut?
"În Plonsk, Polonia".
- "Foarte ciudat. Toți liderii arabi care au stat înaintea noastră s-au născut în Palestina. Cei mai mulți lideri evrei care au stat înaintea noastră s-au născut în Europa de Est. Arabii au un act de proprietate otoman prin care sunt proprietarii acestui pământ. Voi, aveți vreun act de proprietate care dovedește că Palestina vă aparține?"
- Acesta este actul meu de proprietate. Este cea mai respectată carte și cred că și voi, englezii, o respectați. Dreptul nostru în Palestina nu e dat de Mandatul sau de Declarația Balfour ci ne-a fost dat cu mult înainte de acestea. Biblia, care a fost scrisă de noi, în limba noastră, chiar în această carte, este Mandatul nostru. Dreptul nostru în Palestina e la fel de vechi ca și poporul evreu. Nouă ni se cuvine acest pământ."

Alon: Nouă nu ne trebuie o hârtie din partea Mandatului Britanic sau al Mandatului Otoman sau de la romani sau de la greci. Acest pământ este al nostru. Biblia spune că El a dat acest pământ evreilor. Astăzi sărbătorim anul evreiesc 5775. Să vorbim și despre restul țărilor. Când s-a format Anglia? Când s-a format Irakul? Când s-a format Egiptul? Biblia ne spune exact: Aceasta este țara noastră. Noi suntem proprietarii ei.

În 1937, Comisia Pell și-a publicat recomandările, cerând separarea Palestinei. Arabii primeau o parte mai mare de pământ care era adăugată Transiordaniei pentru a forma un stat arab mai mare, în timp ce evreii primeau doar o treime din Palestina, Ierusalimul rămânând sub controlul englez, cu o fâșie spre coastă.

Arabii au respins propunerea din start. Cei mai mulți lideri evrei au respins-o și ei, din cauză că ei deja renunțaseră la prea mult teren care le-a fost promis. Dar, în cele din urmă, Ben-Gurion a acceptat termenii, o decizie care a șocat întreaga Palestină evreiască. Toată lumea era împotrivă. Dar el spunea: "Azi, nu am nimic. Dar e mai mult decât am acum. Acesta nu e sfârșitul. Acesta e începutul poveștii."

El vedea deja norii celui de-Al Doilea Război Mondial. El a citit cartea lui Mein Kampf pe care a scris-o Hitler. O știa. Aceasta e motivul despre care vorbea. Decizia lui Ben-Gurion a stârnit controversă în familie. Unul dintre oamenii care nu era de acord, era fiul lui, tatăl meu. I-a scris o scrisoare în care spune așa: "Tată, de ce ai fost de acord cu recomandarea Comisiei Peel?"

Ben-Gurion îi răspunde printr-o scrisoare. Când citești ce scrie Ben-Gurion, fiecare literă contează. Cred că acea scrisoare e o imagine a Israelului și a visului lui pentru Statul Israel.

"Bineînțeles că împărțirea țării nu îmi place deloc. Întrebarea e: Am fi obținut mai mult fără această împărțire? Presupunerea mea e că Statul Evreiesc pe doar o bucățică de pământ nu e sfârșitul ci începutul. Îi vom primi în Stat pe toți cei pe care îi putem primi. Vom construi o economie diversă: agriculturală, industrială și maritimă. Vom organiza o forță de apărare avansată, o armată superioară, care fără nici o îndoială va fi una dintre cele mai bune armate din lume. Un Stat Evreiesc trebuie instaurat imediat, chiar dacă avem doar o părticică din țară. Restul le vom face în timp. Statul Evreisc va fi instaurat."

În ciuda susținerii lui Ben-Gurion, planul Peel a fost aruncat la gunoi, după ce arabii l-au respins. Doi ani mai târziu, englezii au pus pe masă un alt plan, care aproape a năruit visul evreilor de a avea un stat.

În mai 1939, guvernul englez a publicat un document numit: "Carta albă". Printre punctele principale scria: emigrația evreilor în Palestina va fi drastic redusă și va fi oprită în 5 ani. Pe lângă aceasta, achiziționarea pământului de către evrei în Palestina va extrem de limitat.

Arabii puneau multă presiune asupra guvernului englez din Palestina. Aceștia închis granițele Palestinei, condamnând astfel milioane de evrei la lagărele morții din Europa. Evreii, deși băteau la uși, încercând să vină în țara lor, nu puteau din cauza deciziei englezilor, care de fapt era rezultatul presiunii și terorismului arab.

Englezii mai aveau încă un motiv mare pentru care îi mulțumeau pe arabi. Chiar înainte de începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, aceștia vroiau să controleze principala conductă pe petrol care se întindea din Irak până în Haifa.

Pe măsură ce se apropia războiul, evreii din Palestina aveau în fața lor o problemă. Bineînțeles că nu puteau să fie de partea naziștilor, dar simțeau că și englezii le-au devenit dușmani.

Ochii lor se îndreptau spre Ben-Gurion pentru direcție și răspunsul lui a devenit motto-ul lor pe perioada războiului. "Această lovitură nu va slăbi poporul evreu. Legătura istorică dintre poporul evreu și Israel nu poate fi ruptă. Vom lupta în război împotriva lui Hitler ca și cum nu ar exista Carta Albă și vom lupta împotriva Cartei Albe ca și cum nu există război."

În timp ce războiul făcea ravagii în Europa, Ben-Gurion se confrunta cu un alt război în Palestina - între două partide de rezistență. Cu 15 ani înainte, câțiva membri ai Hagana au format un grup dizident numit Irgun. Scopul lor era să se răzbune pe atacurile arabilor împotriva evreilor și să-i alunge pe englezi din Palestina. Cel mai infam act al lor a fost bombardarea sediul englez din Hotelul Regele David, în urma căruia au murit 91 de persoane.

Ben-Gurion, împreună cu alți lideri evrei, au catalogat grupul Irgun ca teroriști și le-a condamnat faptele. În 1944, a lansat acțiunea cunoscută ca și "Sezonul de Vânătoare" - urmărirea și arestarea membrilor Irgun.

Prin 1947, atât răscoalele arabe, cât și terorismul evreiesc deveniseră prea mult de îndurat pentru englezi, care abia își reveneau după al doilea război mondial. Ernest Bevin, ministrul de externe britanic, spunea: "Guvernul Maiestății Sale, s-a hotărât să își bazeze politicile pe baza prezumpției că trebuie să renunțe la Mandat."

În 29 Noiembrie 1947, Națiunile Unite au votat pentru împărțirea Palestinei în două state: arab și evreiesc. ONU: "Rezoluția acestui comitet ad hoc pentru Palestina a fost adoptată prin 23 de voturi: 13 împotriva, 10 abțineri."

Încă o dată, liderii evrei acceptau oferta partiției Palestinei. Și încă odată, arabii refuzau. Mandatul britanic se încheia oficial pe 15 Mai 1948. Pentru Ben-Gurion, acesta era momentul potrivit pentru a declara Statul Evreiesc. Însă alții in jurul său nu erau prea siguri de asta.

Odată ce declaram Statul Evreisc, nu doar arabii locali ar fi luptat împotriva noastră, ci și toate țările arabe din jur. Toți aceștia ar porni împotriva noastră.

George Marshall, care era Secretar de Stat și Forrestal care era Ministrul Apărării, din motive cunoscute doar de ei - noi știm despre petrol - i-au avertizat pe israelieni: "Spuneți-i lui Ben-Gurion să nu declare Statul Israel pentru că americanii nu vă vor susține". În țară, părerile erau împărțite. Urma să avem un război chiar înainte de a avea un stat, iar America, cel mai împortant aliat, ne spunea: "Nu declarați Statul Israel." Totul era împotriva noastră.

Confruntându-se cu opoziția din toate părțile, Ben-Gurion încearcă diplomația pentru ultima dată. Singura șansă de pace a Israelului cu arabii e o fostă învățătoare din Wisconsin, o femeie pe care Ben-Gurion mai târziu o numește "Cel mai bun om al cabinetului său."

Golda Meir

Cu siguranță, ea a fost unul dintre fondatorii Israelului, unul dintre făuritorii Israelului. În multe privințe, ea a fost locotenentul șef a lui Ben-Gurion. O femeie extraordinară din multe privințe. O femeie a contradicțiilor. Putea fi minunată, fermecătoare, carismatică, foarte prietenoasă și foarte meticuloasă. Pe de altă parte, putea fi ridigă, neflexibilă, dificilă, încăpățânată, agresivă, certăreață. Presupun că aceste caracteristici fac un lider să fie mare.

Golda Mabowitz s-a născut în Kiev în 1898. Când avea 8 ani, familia ei s-a mutat în America pentru a scăpa de masacrele și pogromurile care se răspândeau prin Imperiul Rus. S-au stabilit în Milwaukee, un oraș cu o comunitate evreiască înfloritoare. Dar chiar și în America, viața nu a fost ușoară.

Ea nu a avut o copilărie bună. A crescut într-o casă cu femei. Nu exista un bărbat în casa lor. Tatăl ei plecase în America cu câțiva ani înainte ca ele să i se alăture. În casă era enorm de multă gâlceavă, ceartă, țipete și zbierături. Acest lucru a învățat-o pe Golda, mai întâi de toate, multă răbdare. A mai învățat-o ceva: dacă poți să-ți pui lucrurile în ordine în liniște, fă-o.

La 11 ani, Gold avea deja un dar pentru politică. Când a aflat că copii din școala ei erau prea săraci să-și cumpere cărțile, s-a hotărât să-i ajute. Golda a vorbit cu administratorul unei săli de concerte să o lase să o folosească de gratis. Într-o seară, împreună cu prietenele ei, a ținut o strângere de fonduri la care Golda cerea publicului ajutor. În acea seară s-au strâns suficienți bani pentru cărți pentru toți copiii din școală.

Ea era foarte eficientă pentru că vorbea din inimă și pentru că știa cum să se relaționeze la oameni. Așadar, a devenit excelentă în domeniul strângerii de fonduri, toată viața ei.

Tânăra Golda era și ambițioasă și aventurieră, calități pe care părinții ei nu le apreciau. În familie a avut loc o ceartă serioasă. Ea vroia să meargă la liceu dar familia i-a zis: "Nu! La ce bun? De ce vrei să mergi la liceu? Caută-ți de lucru și când vine vremea, îți vei găsi bărbatul potrivit, te vei căsători și vei avea o familie."

La doar 15 ani, Golda a luat lucrurile în propriile mâini. A fugit de acasă și a mers să locuiască cu sora ei în Denver. Acolo a învățat despre Sionism pentru prima dată. Foarte curând, ideea de a trăi în Israel a preocupat-o enorm.

În Denver l-a întâlnit pe viitorul ei soț, Morris Meyerson, un om bun. S-au îndrăgostit. El i-a deschis lumea literaturii, muzicii, teatrului, lucruri pe care ea nu le avuse niciodată acasă. După 2 ani, Golda s-a întors acasă în Milwaukee unde și-a terminat școala.

Apoi, a lucrat ca și învățătoare. A fost de acord să se căsătorească cu Morris Meyerson, al cărui nume îl va schimba în "Meir", o variantă ebraică.

Tragedia a fost că ea a impus două lucruri în căsătoria lor: "Vom emigra în Israel și vom locui într-un kibbutz". El ura ambele propuneri. El nu era sionist, dar ea l-a tras după ea în Israel.

În 1921, cuplul s-a așezat în kibbutz-ul Merhavia în Valea Izreel. Viața era grea dar Goldei îi plăcea enorm munca fizică. Ea culegea migdale, planta copaci și devenise expertă în creșterea găinilor. De asemenea, a revoluționat bucătăria comunitară în care celelalte femei refuzau să lucreze. Acestea aveau impresia că lucrul în bucătărie era prea jos pentru ele și cereau să li se dea aceleași slujbe ca și bărbaților.

"Nu puteam înțelege deloc pentru ce era toată zarva aceea. De ce este mai bine să lucrezi în grajd, să dai de mâncare la vaci decât să gătești pentru tovarășii tăi? Răspunsul niciuneia nu m-a convins așa că eu îmi vedeam de treabă îngrijindu-mă de calitatea hranei decât de emanciparea feminină."

Morris, soțul ei, nu împărtășea aceeași dragoste pentru viața din kibbutz. S-a îmbolnăvit de malarie și Golda a fost de acord să se mute cu el în Ierusalim. Pentru a ajuta cu plata cheltuielilor, și-a găsit de lucru în sindicatul muncii evreiesc și foarte repede a avansat. Dar în timp ce cariera ei înflorea, căsătoria ei se destrăma.

Nu au divorțat. S-au despărțit și au trăit singuri. Au încercat să-și refacă căsătoria încercând să aibă copii, dar aceasta nu i-a ajutat. Au rămas prieteni foarte buni și el se implica în creșterea copiilor. Ea s-a implicat în politică cam din 1922-1923 și a rămas în politica Israelului timp de 50 de ani, în mișcarea sindicatului muncii, în Agenția Evreiască, în guvernul Israelului, în Partidul Muncii, ea fiind unul dintre fondatorii Partidului Muncii.

Pe la mijlocul anilor '30, Golda făcea parte din cercul apropiat al lui David Ben-Gurion, care avea să devină primul Prim Ministru al Israelului.

El a văzut-o ca și unul dintre locotenenții lui de încredere. O dată au avut o neînțelegere legat de împărțirea țării în 1937. Englezii le-au oferit un fel de împărțire și el a zis: "Ia-o. Ia ce ți s-a oferit. Există o șansă de a-i salva pe evreii din Germania. Ea împreună cu alții au zis: "Nu! Ni s-a promis întreaga țară. Să rămânem la ce ni s-a promis". Câțiva ani mai târziu, ea a avut curajul să spună: "Noi am greșit. El a avut dreptate."

După cel de-Al Doilea Război Mondial, una dintre cele mai mari priorități ale Agenției Evreiești era să-i ajute pe supraviețuitorii Holocaustului să ajungă în Palestina - un scop care a fost blocat de englezi la orice pas.

Pe la sfârșitul anului 1947, mai mult de 40.000 de refugiați evrei erau deținuți în lagărele britanice din Cipru. Sute de copilași nu mai aveau șansa să trăiască în iarna ce urma sau din cauza tifusului. Așadar, Meir a mers în Cipru pentru a negocia eliberarea lor.

"Taberele erau mult mai deprimante decât mi-am imaginat. Într-o tabără, câțiva copilași mici au venit la mine cu un buchet de flori din hârtie. Am primit multe buchete de flori de atunci, dar niciodată nu am fost atât de mișcată de florile care mi s-au dat în Cipru de către niște copii, care probabil au uitat - dacă au știut vreodată - cum arată florile adevărate."

Golda a cerut de asemenea ca pe lângă bebelași, să fie eliberați și orfanii mai mari din tabără. La început, ofițerul englez a ezitat, dar apoi, dintr-o dată s-a răzgândit și a acceptat.

"Nu puteam înțelege de ce a acceptat atât de repede, dar mai târziu am aflat că primise o telegramă de la superiorul lui din Ierusalim, care îi spunea: 'Fii atent cu doamna Meyerson. Este o persoană formidabilă.'"

La scurt timp după vizita lui Meir, Națiunile Unite au votat pentru împărțirea Palestinei în două state: unul arab și unul evreiesc. Din acel moment, începuse numărătoarea inversă. Peste 6 luni, britanicii urmau să părăsească țara, evreii aveau să-și declare statul și arabii aveau să declare război.

Ben-Gurion a stabilit o întâlnire cu liderii de seamă ai armatei. El le-a zis: "Vom declara Statul Israel. Vreau de la voi o listă cu armele de care aveți nevoie pentru că va fi război." Aceștia i-au dat o listă pe care erau scrise: puști, mitraliere, pistoale, grenade. Uitându-se peste hârtie, le-a aruncat-o înapoi zicând: "Domnilor, vom merge la război. Vreau o listă cu numărul tancurilor, vaselor de război, avioanelor și a tunurilor de care aveți nevoie".

Aceștia s-au uitat unul la altul, s-au ridicat ca și cum superiorul - învățătorul tocmai le-a dat una după cap, au ieșit afară și când au ajuns pe hol, au zis: "Ben-Gurion a înebunit. Nebun! Noi vorbim de pistoale și el vorbește despre vase de război. Noi vorbim despre gloanțe, el vorbește despre tunuri". Dar el știa ce vorbește.

Golda Meir: "Bineînțeles că noi nu eram deloc pregătiți pentru război. Aveam nevoie urgentă de armament, dacă am fi găsit pe cineva care să ni-l vândă. Dar înainte de a putea cumpăra ceva, aveam nevoie de bani, de milioane de dolari. Exista un singur grup de oameni în lume la care aveam vreo șansă de a primi acești dolari. Evreii din America."

Cei mai mulți membrii ai consiliului credeau că Ben-Gurion trebuie să meargă în Statele Unite pentru a strânge fonduri. Dar Golda avea o altă idee. "Eu voi merge. Vorbesc fluent engleza și știu cum să vorbesc cu americanii. Nu ne putem lipsi de Ben-Gurion chiar acum. El trebuie să rămână aici. Mă voi descurca."

Știa exact ce îi va mișca. Cineva a zis: "Ea a apărut înaintea noastră ca și Debora, proorocița, "israelianca luptătoare". Era foarte bună în ambele limbi pe care ei le înțelegeau: idiș și engleză.

Trezorierul Agenției Evreiești era convins că nu vor putea strânge mai mult de 7 sau 8 milioane. Dar după doar 6 săptămâni, Golda s-a întors din State cu 50 de milioane de dolari.

Vorbim de dolari din 1948. Acum, aceștia ar echivala cu miliarde de dolari. Acei bani au plătit pentru armele pe care Israel le-a cumpărat din Cehoslovacia și au ajutat la câștigarea războiului din 1948. Strângerea de fonduri făcută de ea se estimează ca acoperind cam o treime din costul războiului din 1948. Acum, puțini israelieni își mai amintesc asta. Un om care și-a amintit aceasta a fost Ben-Gurion și a și menționat acest lucru în câteva ocazii.

Foarte repede Ben-Gurion mai avea o slujbă pentru Golda: o vizită diplomatică la Regele Abdullah al Iordaniei. Cu câteva luni înainte ea se întâlnise în secret cu Abdullah. Atunci, el i-a promis că nu va face război împotriva evreilor.

"Existau zvonuri că în ciuda promisiunii pe care mi-a făcut-o, Abdullah se va alătura Ligii Arabe. L-am trimis un mesaj întrebând dacă e adevărat. Răspunsul din Amman a fost rapid și negativ. Mi-a cerut să-mi amintesc trei lucruri: Că el era un beduin și deci un om de cuvânt. Că el era rege și astfel de două ori, un om distins și că niciodată nu își va călca promisiunea făcută unei femei. Dar noi știam altceva."

10 Mai 1948 - 5 zile înainte de terminarea mandatului englez. Englezii ne-au informat că ar fi o idee bună dacă cineva va merge să vorbească cu Abdullah pentru că acesta s-a răzgândit.

Golda și-a programat o întâlnire. De data aceasta, Abdullah insista ca ea să meagă în Amman, menționând că el nu va fi responsabil de siguranța ei. Ea s-a îmbrăcat ca și o arabă. S-a dus la Haifa împreună cu un bărbat în Iordania. Au schimbat mașinile aproape de graniță și un slujitor al regelui a condus-o la Amman. Aceasta s-a întâmplat cu 4 zile înainte de ziua independenței. Era o femeie foarte curajoasă.

Abdullah a fost foarte supărat. Nu i-a plăcut faptul că evreii au trimis o femeie. Mai târziu el a acuzat că ea nu a înțeles. Dar ea a înțeles foarte bine.

"Nu l-am mai văzut pe Abdullah. Nu am nici o îndoială că el va face război împotriva noastră. Inima mi s-a strâns când mă gândeam la veștile pe care trebuia să le duc înapoi la Tel Aviv. Dimineața următoare am avut o întâlnire și am știut că Ben-Gurion va fi acolo. Când am intrat în încăpere, el și-a ridicat capul și s-a uitat la mine. M-am așezat și am scris pe o hârtie: 'Nu a mers. Va fi război.'

În două zile trebuia să luăm o decizie finală. Ben-Gurion i-a chemat pe doi lideri Hagana pentru o evaluare. Răspunsurile lor erau identice....și înspăimântătoare.

- Ben Gurion: "Care sunt punctele tari ale Haganei în momentul de față?"
- Comandanți: "Avem 35.000 de luptători instruiți, însă mai puțin de 20.000 dintre ei sunt înarmați. În clipa de față, tancurile și avioanele cumpărate nu au ajuns încă."
- Ben Gurion: "Și arabii? Care e evaluarea voastră?"
- Comandanți: "Dacă Abdullah intră cu armata lui, ei vor fi 100.000, toți sunt înarmați și instruiți de englezi. Putem fi siguri de două lucruri: pe 15 Mai, englezii vor pleca de aici și arabii ne vor invada. Avem șanse de victorie 50/50. E la fel de posibil să câștigăm, dar și să pierdem."

Golda Meir: "Pe această notă veselă am decis, printr-un vot de 6-4 că Vineri, 14 Mai 1948, vom declara Statul Evreiesc. Israel va fi născut, fiind înconjurat de 5 armate arabe gata de atac."

Decizia de a declara statul nu a fost una ușoară, aceasta luându-se după o dezbatere de 11 ore între liderii Israelului. Ei au știut că independența însemna război dar pentru un timp scurt în Mai, 1948, ei și-au pus deoparte planurile de luptă și s-au concentrat asupra vestirii lumii întregi că națiunea Israel a renăscut.

Ziua Independenței

Cine a auzit vreodată aşa ceva? Cine a văzut vreodată aşa ceva? Se poate naşte oare o ţară într-o zi? Se naşte un neam aşa dintr-odată? Abia au apucat-o muncile, şi fiica Sionului şi-a şi născut fiii! Isaia 66:8

Cu 5 armate care înconjurau Palestina, Consiliul Național Evreiesc avea doar 24 de ore să se pregătească pentru ziua care era așteptată și visată de 2000 de ani. Membrii Consiliului l-au sunat pe liderul sionist Chaim Weizmann, care se afla la New York, încercând să adune susținători pentru noul Stat. Când a auzit că au votat pentru statalitate, a exclamat în limba idiș: „Ce mai așteaptă, idioții?”

În aceeași zi, Goldei Meir i s-a ordonat să meargă la Ierusalim, ca să se întâlnească cu liderii englezi care erau pe punctul de a părăsi țara. Ea vroia să stea în Tel Aviv ca să ia parte la Proclamație, dar Ben-Gurion era de neclintit. Așa că, Golda s-a urcat într-un avion mic. În timp ce avionul ei zbura deasupra dealurilor Iudeii, motorul avionului s-a defectat și pilotul a fost nevoit să se întoarcă la Tel Aviv. Așadar, dorința Goldei s-a împlinit și a șezut pe scaunul din primul rând la ceremonia Proclamației.

Au fost trimise 350 de invitații către lideri evrei, rabini și membrii ai Haganei. Li se cerea o ținută închisă la culoare. Invitațiile sugerau că locația ceremoniei va fi secretă. Consiliul s-a decis să țină ceremonia în Muzeul de Artă Tel Aviv. Era o clădire modestă, destul de mică ca să poată fi păzită și parțial sub nivelul solului, în cazul unui atac aerian.

Consiliul s-a întâlnit pentru ultima dată, pentru a verifica formularea Declarației, care a fost scrisă de un grup de avocați. Membrii religioși refuzau să o semneze dacă Dumnezeu nu era menționat, în timp de alții refuzau să o semneze dacă Dumnezeu era menționat.

Ben-Gurion a găsit un compromis. La sfârșitul Declarației, el a adăugat, "Cu încredere în Stânca lui Israel", o frază care a mulțumit ambele părți. Noaptea înainte de ceremonie Ben-Gurion tot nu era fericit cu limbajul proclamației. Așadar, în acea seară, acasă, a rescris întregul discurs, în timp ce, la o distanță de mai puțin de 2 mile, Muzeul de Artă din Tel Aviv era pregătit pentru ceremonie.

Doi tâmplari au lucrat toată noaptea pentru a face o mică scenă. Bugetul evenimentului era doar de 200 de dolari, așa că organizatorii au împrumutat sute de scaune de la cafenelele și magazinele din apropiere, iar magazinele locale le-au împrumutat microfoane și covoare. Un portret al lui Theodor Herzl a fost împrumutat și așezat în fața încăperii și două steaguri albastru cu alb atârnau de fiecare parte a tabloului.

Steagurile aveau același model prezentat la Primul Congres Sionist al lui Herzl, în urmă cu 50 de ani. La cererea lui Ben-Gurion, tablourile din sala principală au fost înlocuite cu lucrările artiștilor evrei precum: Marc Chagall și Samuel Hirschenberg. Totul era pregătit.

În după amiaza de 14 Mai, Consiliul Național s-a mai întâlnit odată pentru a aproba forma finală a Declarației. Textul a fost aprobat în mod unanim, însă doar la câteva ore de a fi citită, Statul nu avea un nume încă. Nume istorice precum Sion sau Iudeea au fost propuse, dar respinse. Ben-Gurion a fost cel care a decis că numele va fi: "Medinat Yisrael" - Statul Israel.

Cu o oră înainte de ceremonie, membrii consiliului au mers repede acasă pentru a-și schimba ținuta, în timp ce o secretară a scris Declarația. Având doar câteva minute la dispoziție, Zev Sharef, omul care avea în mână copia finală, nu reușea să găsească un taxi, așa că a făcut cu mâna și a luat o mașină de pe stradă spre muzeu. Mașina a fost trasă pe dreapta pentru depășirea vitezei și polițistul s-a apucat să-i scrie amenda. Sharef i-a zis că amenda nu e legală, deoarece englezii au părăsit țara și nu exista vreun guvern care să-l oblige să o plătească. "Mai mult" a zis el, "dacă ne mai ții, nu va exista un guvern, pentru că eu sunt cel care ține în mână Declarația de Independență". Polițistul i-a lăsat și, cu un minut înainte de ceremonie, Sharef i-a înmânat lui Ben-Gurion, discursul.

În ciuda poruncii de a păstra secretul, vestea s-a strecurat și o mare mulțime s-a adunat în fața muzeului. Liderii evreii încercau să sfârșească ceremonia înainte de ora 5:00, când avea să înceapă Sabatul.

La ora 4:00, David Ben-Gurion a început ceremonia. Mulțimea s-a ridicat și au cântat Hatikva. Apoi, Ben-Gurion a citit Declarația cu voce tare.

"Israelul a fost locul nașterii poporului evreu. Aici și-au primit ei pentru prima dată statalitatea, au creat valori culturale de o importanță națională și universală și a dat lumii eterna Carte a Cărților. Așadar, prin această proclamație, declarăm întemeierea Statului Evreiesc în Eretz-Yisrael, care va fi cunoscut ca și Statul Israel. Cerem locuitorilor arabi ai Statului Israel, să mențină pacea și să participe la ridicarea statului pe baza cetățeniei depline și egale. Cerem evreilor din Diaspora să se alăture evreilor din Eretz-Yisrael și să-i susțină în această luptă grea pentru realizarea străvechiului vis, răscumpărarea lui Israel. Punându-ne încrederea în Stânca lui Israel, atașăm acestei proclamații semnăturile noastre, pe pământul patriei noastre, în orașul Tel Aviv, în ajunul Sabatului, 14 Mai, 1948."

După ce fiecare membru al noului guvern a semnat proclamația, orchestra a cântat Hatikva încă o dată. În timp ce muzica se sfârșea, Ben-Gurion a declarat: "Israelul este întemeiat. Întâlnirea s-a încheiat". Doar 32 de minute a durat ca independența să fie adusă unui popor care a rămas fără țară timp de 2000 de ani.

În afara muzeului, sute de oameni dansau, alții plângeau. În acea seară, Ben-Gurion și-a notat foarte scurt în jurnalul său: "În întreaga țară e mare bucurie și celebrare. Încă o dată, la fel ca în 29 Noiembrie, mă simt ca un îndoliat printre cei care se bucură."

Pe străzi, toată lumea se bucura. Era ceva extraordinar, oamenii dansau pe străzi. Dar el, stătea acolo în spate. Când a fost întrebat: "Aceasta e o zi extraordinară. Visul ți-a devenit realitate. Timp de 2000 de ani, am fost în Diaspora. Nu ți-a plăcut Diaspora. Ai vrut ebraica, ai vrut un Stat, ai vrut aceasta - le ai!". El a zis: "Oamenii dansează aici, dar ce nu știu ei că mâine intrăm în război... Și prețul va fi mare."

Nu a trecut mult și s-a dovedit că Ben-Gurion are dreptate. În Declarația de Independență, el le-a oferit arabilor un loc egal în noul Stat dar în acea noapte, ca răspuns la ramura lui de măslin, a primit un val de avioane de luptă egiptene. La un minut după miezul nopții, aceștia au bombardat Tel Aviv-ul și la revărsatul zorilor, tancurile a 5 armate arabe au intrat în noul Stat Israel. Diplomatul evreu, Abba Eban a spus mai târziu: "Israel a cunoscut gustul nașterii și frica morții în același timp".

Un an mai târziu, în 1949, toate părțile s-au săturat de a mai lupta. Egiptul, Libanul, Iordania și Siria au semnat un armistițiu cu Israel. Statul Evreiesc a supraviețuit primei dintre multele provocări împotriva existenței lui.

EPILOG

Golda Meir

Golda Meir: "Povestea Israelului modern e, de fapt, povestea întoarcerii în patria strămoșilor, a exilaților din persecuție, nesiguranță și frică, în căutarea libertății, demnității umane, independenței și păcii."

Ea ne spunea adesea: "Niciodată nu am înțeles ce a vrut să spună John Hancock, până când am semnat "Golda Meir" pe acea declarație de independență. Eu, neînsemnata de mine, am semnat Declarația de Independență."

La două zile după ce Israel și-a declarat independența, Golda Meir a fost trimisă înapoi în America pentru a strânge fonduri pentru noua armată israeliană. Pentru această călătorie, ea a fost prima care a primit primul pașaport israelian. Cu o lună mai târziu, ea a devenit primul ambasador al Israelului în Uniunea Sovietică. Mai târziu a fost numită și ca Ministrul Muncii și Ministrul Afacerilor Externe.

La începutul anilor 1960, Meir a fost diagnosticată cu limfom și s-a pensionat dar pentru un timp scurt. După moartea subită al Prim Ministrului Levi Eșkol în 1969, ea a fost aleasă în locul acestuia. Meir a rămas în această poziție până în 1974, când și-a dat demisia, în toiul controverselor legate de modul în care Israel gestiona Războiul Yom Kippur. Patru ani mai târziu, ea moare de limfom, la 80 de ani.

Chaim Weizmann

La două zile după independență, Chaim Weizmann este ales președintele noului Stat Israel, o poziție pe care a ținut-o până la moartea sa. Prima lui deplasare oficială a fost întâlnirea cu Președintele Truman, pentru a-i cere fonduri pentru construirea noii țări. Din acea întâlnire a ieșit cu o promisiune sigură de împrumut pentru export-import de 100 de milioane de dolari.

"Folosesc prima oportunitate pentru a-i mulțumi din toată inima Președintelui Statelor Unite și guvernului acestei țări pentru tot ce au făcut ca Israelul să devină realitate."

Institutul Weizmann, întemeiat în 1934, a devenit lider mondial în studii științifice și medicale. În 1952, Weizmann a murit la vârsta de 77 de ani, lăsând în urmă o moștenire ca primul mare diplomat al Israelului.

Harry Truman

Președintele american Harry Truman: "Numele Dr. Weizmann a fost C-h-a-i-m dar eu nu știam cum să-l pronunț, așa că îi spuneam 'Cham'. Îi spuneam așa în față și lui îi plăcea. A fost un om minunat, unul dintre cei mai înțelepți oameni pe care i-am întâlnit vreodată. Am avut o conversație foarte lungă și el mi-a explicat situația din punctul lui de vedere. Eu l-am ascultat cu atenție și în același timp l-am chemat și pe Edie Jacobson. Ambii s-au așezat și mi-au vorbit foarte mult. Când am terminat, am zis: 'Bine. Voi doi, evreilor, m-ați molipsit și mă bucur pentru asta.'"

După discuția cu Weizmann, Președintele Truman le-a spus celor din Departamentul de Stat să susțină planul Națiunilor Unite pentru împărțirea Palestinei, lucrul pe care ei l-au făcut dar reticenți. Apoi, în 14 Mai, 1948, Președintele Truman a recunoscut noul Stat Israel, la 11 minute după terminarea mandatului oficial englez. Ambasadorul SUA la ONU: "Statele Unite recunoaște guvernul temporar ca fiind autoritatea de fapt, a noului Stat Israel."

Zece zile mai târziu, Chaim Weizmann a vizitat Casa Albă și i-a dat Președintelui Truman un sul al Torei ca și simbol al recunoștinței Israelului. Răspunsul lui Truman? "Mulțam, Cham. Din totdeauna mi-am dorit așa ceva."

Cu privire la suportul lui față de Israel, mai târziu Truman a declarat: "Eu sunt Cir". Când Harry Truman, după ce s-a pensionat, se simte onorat că a recunoscut Israelul ca și stat, cuvintele care au ieșit din gura lui au fost: "Eu sunt Cir". El a fost cel care i-a ajutat pe evrei să se întoarcă în patria lor, mii de ani mai târziu. El a fost cel care i-a ajutat pe evrei să-și reconstruiască al treilea stat. El a fost cel pe care istoria a fost norocoasă să îl aibă la locul potrivit, la timpul potrivit. Istoria a fost norocoasă, americanii au fost norocoși, evreii au fost norocoși. El a fost un adevărat erou.

David Ben-Gurion

"Aduc americanilor salutări calde din partea poporului Israel și recunoștința noastră pentru compasiunea continuă a Americii, cu eforturile noastre pentru independență și regenerare."

David Ben-Gurion a devenit primul Prim Ministru al Israelului și primul Ministru al Apărării, poziții pe care le-a ocupat 14 ani. Mai târziu el a fost numit de Time Magazine unul dintre cei "100 cei mai importanți oameni ai secolului XX."

"În trezirea noastră, am fost inspirați de mesajul Bibliei noastre și de tradițiile istoriei noastre străvechi, care ridică demnitatea umană și principiul justiției și care ne poruncește să ne iubim aproapele."

Când s-a pensionat din viața politică, Ben-Gurion s-a mutat într-un kibbutz din deșertul Negev unde și-a petrecut ultimii ani din viață, scriind istoria Israelului. În Noiembrie 1973, Ben-Gurion a suferit o hemoragie cerebrală care i-a luat viața, două săptămâni mai târziu. În același timp, nepotul lui, Alon, era pacient într-un alt spital. El luptase ca și parașutist în Războiul de Yom Kippur și se refăcea după traumatisme grave.

Alon Ben Gurion: Știam despre el, că este în spital dar el nu știa de mine. Când a întrebat: "Unde e Alon?" ei i-au zis: "E pe teren. E ok". Cineva a adus un televizor mic și am privit înmormântarea la televizor în alb-negru. Au venit și unii doctori și au stat cu mine. Doctorii au zis: "E sfârșitul unei ere."

De la renaștere, Israelul a supraviețuit războaie, atacuri teroriste și opoziție politică împotriva însăși existenței sale. La momentul independenței, în 1948, erau 650,000 de evrei în Israel. Astăzi, numărul a crescut la peste 6 milioane și în fiecare an, mii de evrei din întreaga lume se întorc acasă.

"Munţi ai lui Israel, ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: 'Din toate părţile au voit să vă pustiască şi să vă înghită, ca să ajungeţi moştenirea altor neamuri. Vă voi scoate dintre neamuri, vă voi strânge din toate ţările şi vă voi aduce iarăşi în ţara voastră. Cetăţile acestea dărâmate, care erau pustii şi surpate, sunt întărite şi locuite și toți vor ști că Eu sunt DOMNUL (Ezechiel 36)". Poporul lui Israel, trăiește!

Extras din documentarul Speranta, produs de CBN, despre renașterea statului evreu în 1948 - urmăriți acest documentar marți, 14 mai, ora 21, la Alfa Omega TV.