Mărturie: COVID-19 și darul profetic - Interviu cu Daniel Grigoriciuc

Acum un an, la noi în casă a poposit pentru câteva zile o persoană care avea dar profetic. Într-una din seri, ne rugam împreună cu soția și cu persoana aceasta, în comun. Eram despărțiți doar de un stâlp, ea se ruga în spatele meu și a coborât cu mâinile, dar fără să mă atingă.

Când a ajuns în zona rinichilor, am auzit-o că scoate un strigăt de groază și a zis: „frate Daniel, vei fi lovit cu lovitură ca de moarte”. Și a adăugat apoi stins „dar nu vei muri”. Soția mea a fost foarte contrariată. Timpul a trecut și s-a așternut uitarea. Era în august 2019. 

Dar în finalul lui martie, când șeful de pe Terapie Intensivă de la Iași i-a spus soției mele „pentru soțul dumneavoastră nu mai există șanse”, soția mea și-a adus aminte de acel mesaj. Aveam o formă severă de COVID-19 și toate organele interne erau afectate, este cel mai grav diagnostic care se poate da pe terapie intensivă. Soția mea a sunat-o: „Îți mai aduci aminte ce ai spus?” „Nu, dar mă rog lui Dumnezeu acum și dacă va spune El ceva, îți comunic”. A sunat peste o vreme: „L-am văzut pe Daniel întins pe un pat ca mort, legat la mâini și la picioare” - și asta a fost o realitate - și „păsări ca niște ciori vin și produc niște răni urâte la picioare, dar vine Domnul și alungă păsările respective și așterne peste plămânii lui ca un norișor alb. Îi va vindeca plămânii, va trăi și se va întoarce acasă, va fi bine”. 

Pentru soția mea a fost ceva clar și i-a dat speranță. Și când m-am întors acasă, după o lună de spitalizare, soția mi-a verificat picioarele. Într-adevăr, la picioare am avut și am încă niște răni, datorate faptului că am avut retenție de apă în nodurile de la legăturile de la picioare, mi-au intrat în carne și au strangulat circulația și, o vreme, piciorul drept a fost amorțit. 

Soției îi era greu să se roage sau să plângă de față cu alte persoane care erau cu ea în salon, era internată (cu COVID-19) la Suceava unde fusesem și eu cu ea trei zile. S-a dus într-un duș și s-a rugat „Doamne, ce aș mai fi putut face?”. În biserica din care noi provenim, se practică ungerea cu untdelemn. Dar Suceava era carantinată, unul din colegii mei de slujire era și el internat, alții erau în vârstă și nu mai aveau voie să iasă din casă, darmite să părăsească orașul, deci toate posibilitățile erau blocate. 

O rudă de-a ei din Italia a avut o călăuzire precisă din partea lui Dumnezeu. A sunat o verișoară de-a ei care e mătușa soției mele, și a zis: „Lui Daniel trebuie să i se facă ungerea cu untdelemn în numele Domnului”. Această mătușă a soției a sunat un frate de-al ei care e pastor secund din Biserica Betania din Chicago. Când Viorel Lozneanu l-a sunat pe pastorul principal Luigi Mițoi, ei au zis: „Anunțăm comitetul, ne punem la rugăciune” și au descărcat o fotografie de-a mea de pe internet. După ce s-au rugat și au făcut ungerea cu untdelemn, unchiul soției mele a sunat-o: „Nu am avut timp să te anunț, dar noi acum ne-am ridicat de pe genunchi și i-am făcut ungerea lui Daniel”. 

Pentru soția mea, a fost o confirmare că gândul ei a fost contabilizat de Dumnezeu și El i-a răspuns, a pus în mișcare oameni din Italia cu care ea nu a discutat, care au sunat în America și acest lucru s-a făcut la distanță și s-a produs un efect. Eu cred că sunt minuni care s-au petrecut la distanță - Isus a zis un cuvânt și robul sutașului s-a vindecat. La o oră, soția mea a primit prima veste bună: „Starea de sănătate a lui Daniel se îmbunătățește”. Saturația (de oxigen în sânge) care era la valori foarte mici, de sub 50, a crescut peste 70 și lucrurile începeau să intre în normalitate. Deși în perioada de dinainte, eu urinam 100-200ml pe zi, am început să urinez 5-6 litri pe zi, am eliberat toxinele din organism și, în mod progresiv, lent, starea de sănătate s-a îmbunătățit și am putut să ies pe picioarele mele din spital. 

Asta ca să se împlinească un alt mesaj profetic. Când eram la Iași, dar încă nu la terapie intensivă, m-a sunat un prieten cu dar profetic recunoscut în toată zona. Dumnezeu i-a pus pe inimă să se roage pentru mine fierbinte. Pe fondul rugăciunii, a auzit afirmații întrerupte de mici pauze: „Daniel nu va muri. Daniel va fi eliberat ca Petru din temniță. Îi vor cădea legăturile de la mâini și de la picioare”. Apoi a spus că m-a văzut ieșind pe niște trepte ale spitalului cu geantă în mână. Chiar așa am ieșit din spital, au fost cinci trepte pe care le-am coborât de la secția de Infecțioase și, cu o geantă în mână, am urcat într-o mașină și am fost adus acasă de colegul meu. S-a împlinit literalmente.

Ca un amănunt, copiii fratelui mărturiseau că fratele respectiv s-a rugat cu o autoritate extraordinar de puternică. Și a simțit în momentul respectiv că este cazul să-și pună mâinile peste soția lui, care era bolnavă, înțepenită de spate. Din momentul respectiv, soția dumnealui a fost vindecată.

Oficiul profetic este operant la ora actuală, în pofida faptului că unii zic: „Lasă că am auzit lucruri care nu s-au adeverit”. Da, știu, vă dau dreptate, au fost oameni care au vorbit de la ei înșiși sau li s-a părut. Dar sunt oameni care au înzestrare autentică din partea lui Dumnezeu și ar fi păcat să nu o folosim. Și Ezechia, care era bolnav, a avut un Isaia care a venit și l-a avertizat în avans: „Vezi că o să și mori”. După aceea i-a zis: „Nu o să mori” și i-a prezentat remediul. Dacă în perioada vechi-testamentară, aceste modalități erau atât de necesare, cu atât mai mult acum, când Duhul lucrează într-o manieră atât de abundentă, de ce să dăm cu piciorul la asemenea căi pe care Dumnezeu vrea să ni le pună la dispoziție pentru a primi încurajare, mai ales în situații dificile?

Nu ne-am propus să folosim experiența noastră pentru a promova anumite lucruri. Dar dacă ele se găsesc și pe paginile Scripturii și iată că Dumnezeu și în prezent acționează în maniera aceasta, este o confirmare a faptului că Scriptura are dreptate. Nu ar trebui să decupăm acele texte din Scriptură sau să le interpretăm într-o manieră cesaționistă, doar de dragul de ne încadra într-un anumit mod de gândire.

Lecții de viață

Mi-am dat seama cât de fragil este omul. Am plecat de acasă pe picioarele mele, conducând mașina, dar nu îmi imaginam că voi ajunge foarte aproape de moarte. Practic, am fost în anticamera morții. Asta au spus-o medicii, pentru că eu eram în comă. Am fost în comă aproape trei zile, dar și după ce mi-am revenit din comă, am vorbit în următoarele zile cu cadrele medicale doar prin clipit de ochi, ulterior prin „Da” și „Nu” și, destul de târziu, prin propoziții sau fraze complexe. Am avut și encefalopatie, practic creierul s-a blocat, am fost în stare foarte gravă. Chiar medicii s-au mirat că m-am repus pe picioare și am putut să plec sănătos. Am plecat acasă cu o saturație normală, fără să folosesc mască de oxigen sau medicamente după ieșirea din spital, doar ce produse naturiste am luat eu pentru revigorarea organismului. 

Eram un tânăr de 46 de ani. Am împlinit 47 de ani la terapie intensivă. Aveam probleme legate de tensiune puțin mai mare, dar în rest eram ok, doar puțin obosit, epuizat de atâta activitate. Nu știam să am alte afecțiuni. Mi-am dat seama că viața este darul lui Dumnezeu. Nu există rugăciune pe care să o rostesc acum, în orice context, fără să Îi mulțumesc lui Dumnezeu în primul rând pentru faptul că am viață și o anumită măsură de sănătate. Am văzut că puteam să plec, puteam să fiu acum putred din pământ, dar Dumnezeu s-a îndurat și mi-a mai dat încă ani de viață. 

De asemenea, mi-am dat seama că foarte mult contează lucrurile pe care le faci pentru Dumnezeu. Când am aflat vestea că voi fi transferat la Iași, am chemat-o pe soția mea, din salonul unde era internată la Infecțioase. A fost grea despărțirea, dar i-am spus: „Dragă, a fost frumos! Aproape 24 de ani trăiți împreună în care L-am slujit pe Dumnezeu, în care ne-am trăit viața pentru lucruri care contează cu adevărat”. Întotdeauna există și minusuri, suntem oameni, nu suntem perfecți. Dar la modul general, eu L-am slujit pe Dumnezeu și știam că sunt un copil răscumpărat al Lui. Dar mi-am dat seama atunci, în clipa morții, că asta contează: să-L fi slujit pe Dumnezeu, să fii împăcat cu Dumnezeu. 

În toată situația aceasta, am mai văzut că, în clipe ca acestea, se poate manifesta părtășia Bisericii într-un în mod pe care nu l-am mai experimentat niciodată. Aici mă refer la rugăciune, la sprijinul miilor care s-au implicat pentru noi în rugăciune. Cred că unul din secretele lucrării de vindecare este rugăciunea tuturor. Poate a venit, ca un fel de corolar, și actul de ungere cu untdelemn în numele Domnului, dar eu cred că toate, corelate, complementare, au contribuit la decizia lui Dumnezeu de a da în continuare viață și sănătate. Dar dincolo de lucrul acesta, a fost o luptă în rugăciune, majoritatea oamenilor cu care am vorbit mi-au spus: „Nu m-am rugat nici pentru mine cum m-am rugat pentru tine”. 

Au fost și alții care s-au implicat material. Copiii noștri au fost acasă o lună fără să fim noi prezenți și au avut tot ce le-a trebuit. Aveam o vecină care nu este evanghelică, iar dumneaei s-a oferit să ne ajute. În prima zi a cumpărat cele trebuincioase și le-a lăsat la ușă. Dar după ce mi-am revenit și am sunat-o pentru a-i mulțumi, ea a zis: „Sunteți o comunitate de invidiat, în curte v-au intrat zilnic mașini și oameni cu sacoșe și am considerat că e de prisos să mai fac eu ceva”. Și după ce ne-am întors acasă, dragostea fraților s-a manifestat într-un mod practic care ne-a copleșit. Am văzut îndurarea lui Dumnezeu în dreptul nostru, ca familie, și am simțit părtășia Bisericii în suferință.

Dincolo de toate, mi-am dat seama cât de mult contează și capacitatea de a vorbi. Vreme de 21 de zile nu am putut vorbi cu familia, cu soția. Telefonul mi-a fost luat și pus în sertar. Atât de flămând am fost de comunicare că, în momentul în care am fost transferat de pe terapie intensivă, am vorbit zilnic ore în șir la telefon. Poate nu ne dăm seama cât de mult contează să fim împreună, să putem vorbi, să putem comunica. 

Biserica după COVID-19

Biserica n-a dispărut, ea pur și simplu și-a schimbat modul de lucru, forțată de aceste circumstanțe nefavorabile. S-a adaptat, într-un mod abrupt, peste noapte, la noile condiții. Eu cred că unii credincioși nu s-au rugat niciodată așa cum s-au rugat în perioada aceasta, au fost oameni care s-au unit în cercuri de rugăciune, au strâns legăturile într-o altă manieră: au folosit mai mult telefoanele, au comunicat într-un mod diferit.

Perioada aceasta a avut multe minusuri, dar și niște plusuri pentru Biserică, pentru că unii s-au trezit. Oamenii s-au cercetat înaintea lui Dumnezeu, și-au evaluat viața, pentru că proximitatea morții este o certitudine în asemenea condiții. Sunt mulți în zona noastră care au plecat subit la Domnul, nu te-ai fi așteptat. Și în biserica locală din care provin, dar și în alte biserici din zonă, am cunoscut persoane care fie au plecat la Domnul, fie au fost foarte aproape de a pleca. Așa că aceste situații au determinat reevaluări ale vieții și priorităților. Oameni și-au dat seama că trebuie să investească mai mult în lucrurile duhovnicești, să se dedice lui Dumnezeu. 

Un aspect pozitiv a fost că oamenii și-au dat seama că pot folosi alte mijloace pentru a media Adevărul mântuitor sau aducător de sfințire. Biserici care au fost reticente înainte la a folosi sistemul online, l-au implementat, pentru că și-au dat seama că ar fi pierdut legătura cu membrii. Oameni care, poate din rațiuni corecte, au zis înainte de pandemie: „Nu e bine să folosim sistemul online, unii n-o să mai vină la biserică, ci o să stea acasă și o să se uite”, acum și-au dat seama că puteau să fie doar 7-8 la biserică, care să facă ceva în folosul tuturor. Și au implementat asemenea metodologii, iar oamenii și-au dat seama că le putem folosi pentru un public mult mai larg, nu doar pentru biserica locală, pentru că e doar o formă diferită de promovare a Adevărului, iar fondul rămâne același.

Un alt aspect pe care l-am văzut cel puțin în zona noastră a fost o problemă legată de administrarea mesei Domnului. Sunt unele biserici care au rămas destul de fixate pe ideea că trebuie folosit un (singur) pahar pentru întreaga comunitate. Dar în situația aceasta, în care pericolul de infectare este mare, s-a recurs la utilizarea unor păhărele individuale pentru fiecare persoană. A fost o forțare a situației, prin acest context neașteptat. Și-au dat seama că practic nu contează numărul păhărelelor, cât părtășia, bucuria de a fi împreună. Să fii într-o curte cu toți frații tăi, să te bucuri în același duh și pentru aceeași motivație - asta este important și aceasta este ideea mesei Domnului, nu atât de mult din câte recipiente o luăm. 

» Interviu cu Daniel Grigoriciuc, Radio vocea Evangheliei Suceava